Am trecut pe langa raiurile cunoasterii
Suficient cat sa beau din apa lor racoritoare.
Am crezut ca imi va implini setea mea de cunoaștere.
Adâncimea gandurilor mele m-a speriat in launtrul meu,
Acolo unde niciodată nu mai ajunsesem.
Nu am deplâns necunoașterea decât atunci.
A rămas un gust, decât o realitate,
Dar ceva după care mintea mea tinde ca după o dorință arzătoare.
Frumosul a venit în singurătatea mea, surprins că Cineva mai fusese acolo.
Nu numai că îi vedeam prezența dar înțelegeam chiar aportul Lui.
Timpul m-a surprins în acea clipă a veșniciei Lui, în care am căzut.
Ca o picătură într-un ocean, unde am devenit necunoscut.
Astfel cunoașterea rămâne superioară prezenței umanității,
Absorbind astfel indrăznela de a dezlipi umanitatea de cunoaștere,
Sau mai mult în a o contopi.
Am plecat de acolo, crezând că am devenit picătură,
Într-un pământ uscat.
Spre surprinderea mea aridul poate absorbi la fel de bine.
Așa că a rămas un cântec surd, pentru umanitate,
Cum că veșnicia nu umple decât Veșnicul ce s-a înnomenit,
În întoarcerea Lui, continuă, cu precedent în nemurire.
ianuarie 2010
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu