Cumpana de vise,
Curand sau prea tarziu prezise,
Un testament cu nou si vechi rostit de mult,
Pentru a-l vietii neoprit tumult!
Au fost rostite,
In cuvantari si ganduri tot dorite,
Un om, o patrie, o fericire,
Si totusi nu de om o plasmuire...
Rostogolim din ani,
Iubirea din frumos, ca la vulcani...
Sa strangem visul catre nemurire
Sa nu ramana simpla glasuire...
Si ochii tac,
Cum apa se aduna pe coline-n lac,
Si lacrimile cad, cand glasul zace...
Cand inima primeste iarasi mult dorita pace!
O viata este,
Cu suferinta, ori cu fericire de poveste,
Dar fara ea, nu am dori mai mult,
Reverberatii pentru bietul chip de lut!
Exista Paradis,
Nu-s utopii, ori vase ce se ratacesc in vis,
Ilustrii l-au ciuntit, dar a ramas,
Mai mult decat Voltaire, sau un Dumas...
Si imparatii cred,
Cand simt puterea apoi scaun putred,
Ca totu-i tercator si totusi oameni sunt...
Dar este Cineva ce inca stapaneste pe pamant!
Aleg sa cred,
Umil, sarac si calator ce sunt...
Cand oamenii se trec cum se aduna nori,
Cum se aseaza luna intre zori...
Noi suntem mici,
Nici muntii nici copacii nu au vici,
Escaladam, taiem si totusi ei,
Ne canta clar ca noi nu suntem zei...
A aratat,
Un om, ca poate chiar sa strige razbunat,
Sa faca paradigme, logici care peste ani sa treaca,
Dar un CUVANT ramane peste veacuri scos din teaca...
Cuvantul a ramas,
La unii vis, ori utopii, sau poate un popas
EL e oprit, sa intalneasca arsita din noi,
Sa cada peste dorul nostru din pamant a ploi...
martie 21, 2010 C
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu