Sunt momente cand nicaieri-ul chiar este un loc...
Sau cand nu imi pasa... chiar arata un sentiment...
Sunt momente in viata cand pur si simplu traiesti... constientizezi asta, dar demersul pentru a o face valoroasa lipseste...
Intotdeauna atitudinea aceasta este generata de extreme... extrema fericirii absolute, definita ca indragostire, ca promotor al unei iubiri, ori cea a dezamagirii sporadice, sau unori finale, ca promotor al nihilismului...
Nu stiu cum se aduna picatura cu picatura de viata pentru aceste extreme...
- stiu doar ca prima poate oferi un sens al vietii, un viitor, continuitate, chiar nemurire cand te uiti la produsul unei iubiri, ce se poarta din amandoi pentru un al treilea, dar nelimitat... se poate de asemenea lipsi de consistenta, din desele trairi... ajungand intr-un final la o incapacitate de a mai vedea in iubire, viitor, ci doar prezent, si de cele mai multe ori egoism...
- stiu doar ca a doua poate lipsi de sens viata, atat de crunt, atat de adanc incat nu mai poti decat sa unesti cu mintea realitatea... si pentru asta... nu exista iertare... pentru ca nu exista cauza...
Cautarea fericirii este nu o datorie, ci un dat... un dat nu doar pentru inocenta... ci un dat al existentialismului! Nu pot gandi decat intre barierele intelegerii mele, limitate... a ceea ce este sensul vietii.
Viata este un drum spre o realitate superioara... Trebuie sa cauti pe Cineva in masura sa poata garanta asta. Omul este sortit esecului.
Cineva, creand viata a dat omului sansa sa existe... si nu poti exista pentru nimic... ci existi pentru ceva, pentru cineva!
Uneori e greu sa te regasesti in acest demers divin, dar tocmai aici omul pierde semnalul: pentru ca il gasesti cand cauti din toata inima. Cand vei iubi existenta ca dat, atunci vei gasi sesul... (Ca sa nu provoc pesimism ma retrag spre locuri cand chair unii au devenit martiri, nu pentru ei, ci pentru Cineva...)
Ciudat este ca viata nu este in a cauta existenta sau fericirea, ci in a te lasa gasit de Cel ce o poate implini. Aici este greseala oamenilor, cand privesc mai mult in jos decat in sus. Cred ca si ei, ca si alte fiinte, sunt tot intr-o lupta de a castiga, a supravietui, in care tu, este centrul existentei si singurul responsabil de ea, ca doar pe tine te stii cel mai bine (cuget deci exist). Dar mintea mea batjocoreste nimicul ce este aseszat ca loc de gandire, sau de iubit.
Cand ridic ochii, astepti sa fii gasit. Si esti. cel putin unii, uneori atat de putin, cari privesc nu numai pentru a ramane profund impresionati de spatiu, sau de echilibrul naturii, ci si de supremul inteligentei ce sustine toate acestea. Se cere cu necesitate ca noi sa fim finitul si nu infinitul.
Finitul cuprins este sensul vietii. Eu in scoala vietii cu Cineva care poate sa imi dea fericire.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu