What might have been

Ce ar fi putut fi?
Povestea lui Peter Wessels
Van Nierkerk ne spune povestea străbunicului său…
          Sunt cam 12 ani de când eram pe străzile din Capetown. Mai rămăsese o singură după amiază înainte să mă îmbarc în vasul care avea să mă aducă în Statele Unite ale Americii. și m-am întrbat: ce ar fi cel mai bine să fac în această ultimă după amiază?
             Să mai fac niște fotografii pentru ultima dată? Să mai fac un tur al Capetownului pe care îl știam destul de bine? Sau poate ar trebui să închiriez o mașină și să mai fac un ultim tur în jurul Cape Point, cu frumosul, magnificul peisaj?
și apoi dintr-o dată un gând mi-a venit… m-am decis să iau autobuzul până la un anumit loc de pe versantul muntelui TABLE. Acolo am coborât din autobuz si am mers câțiva metri mai încolo într-un loc, o bucată de pământ neocupată de nimeni.

           În timp ce stăteam acolo printre ruinele unei cladiri, iarbă înaltă, copacii înalți, mi-au trecut prin minte următoarele citate din Ellen White, care spuneau: ”pe acest pământ nu va mai fi niciodată o altă clădire. Doar vântul v-a foșni iarba și v-a sufla printre acești copaci înalți ca o mărturie tăcută a ceea ce putea fi”
Dar haideți să încep de la început. Era înainte de trecerea în noul secol, despre străbunicul meu Peter Wessels, de care mulți ați auzit sau ați citit despre el. Peter Wessley a început să citească Biblia și a devenit convins că Sabatul zilei a șaptea este ziua corectă în care trebuie să se închine. și după ce a studiat sârguincios mai multe săptămâni s-a decis într-un sfârșit că v-a ține a șaptea zi ca Sabat, indiferent de ce vor gândi vecinii sau prietenii. Așa că și-a adunat familia împreună într-o seară la închinare. (Era obiceiul lor să se închine în fiecare seară după cină)

         Și le-a spus că atunci când a plecat din Biserica Reformată Germană, care este aproape o biserică de stat în Africa de Sud, mulți din prietenii și vecinii lui au venit și i-au spus: ‘ești nebun. Ce ai pățit? știi că nu poți să faci asta. ’ Și el s-a hotărât să meargă înainte. Așa că a vorbit cu unul din vecinii lui pe nume Henry van Druden. Aceste familii împreună au început să țină Sabatul. Și pentru multe luni ei au crezut că sunt singurii oameni de pe întreg pământul care țin sâmbăta, ca Sabatul zilei a șaptea.

         Într-o zi străbunicul s-a gândit. Voi merge să vizitez pe bunul meu prieten Dr. Andrew Murray. Dr Murray pe vremea aceea, era teologul cel mai de seamă în Africa de Sud. Așa că într-o vineri seara bunicul și-a luat băgăjelul și a condus până la casa lui Andrew Murray în Wellington, cam 48 de km distanță de unde locuia el; și acolo cei doi au început să vorbească. Erau prieteni vechi. Se cunoșteau de mult timp. Au început să discute despre noua credință pe care bunicul o găsise. Au vorbit toată noaptea.

       Când soarele răsărea în dimineața următoare ei mergeau pe poteca ce avea de o parte și de alta tradafiri; când au ajuns la poarta rădinii Dr Murrary s-a întors spre străbunicul și i-a zis: John ai găsit adevărul. Din cauza poziției pe care o am în Biserica Reformată Germană, nu pot să trec de partea aceasta, la momentul acesta. Dar dacă tu crezi că asta este ceea ce trebuie să faci, atunci mergi înainte, pentru că ai dreptate. Mai hotărât ca niciodată, în ciuda a ce spuneau prietenii și chiar rudele, el s-a întors acasa și a început din nou să citească Biblia, și să țină Sabatul.

         Apoi s-a întâmplat ceva. S-au descoperit diamante în țară, foarte aproape de una din fermele pe care străbunicul le deținea, chiar în câmpul uneia dintre proprietăți. el s-a decis că era timpul să facă una din călătoriile regulate, să meargă să vadă cum merg lucrurile la ferme, dar de asemea să meargă și să vadă cum merg săpăturile și la ferma unde erau diamantele. A luat un tren din Capetown spre nord, a vizitat trei ferme, și apoi a mers într-o joi pe câmpul de diamante. Acolo a privit oamenii cum își făceau planuri, cum îți urmăreau angajamentele, și cum într-un mod frenetic și furios, săpau, încercând parcă să devină mai bogați în noaptea aceea. Lucrul acesta i-a atras atenția, ținând cont că el era deja un om bogat.

           Așa că s-a gândit: voi zăbovi puțin mai mult timp. A devenit preocupat de ce făceau oamenii pe aceste câmpuri de diamante. Destul de repede a realizat că era deja vineri seara. S-a hotărât să rămână peste sabat. și acolo așa cum îi era obiceiul în ziua sabatului, și-a laut Biblia.
În acea dimineață, la soare în fața cortului unde stătea, unde se săpa pentru diamante, s-a așezat și a început să studieze Biblie. Foarte curând a observat un lucru foarte ciudat, la trei corturi dincolo de el. În loc de febra săpatului și a urmăririi de îmbogățire, ca a tuturor de acolo, era de asemenea un domn care citea Biblia.

          S-a dus la acel domn și i-a zis: Bună ziua domnule (într-un dialect african). Domnul i-a răspuns: Vorbiți engleză? Da, a răspuns (bunicul) și a întrebat: Ce faceți? El a răspun: Păi citesc din Biblia mea. Bunicul l-a întrebat: Nu este puțin ciudat faptul că citiți din Biblia dumneavoastra în timp ce toți ceilalți încearcă să-ți realizeze țintele de a deveni bogați? Domnul i-a zis: Acesta este Sabatul meu. Eu sunt un Adventist de ziua a șaptea. Străbunicul s-a uitat la el și a zis: Sunteți un ce? Și el a răspuns: Un Adventist de ziua a Șaptea.

          Așa că cei doi au început să vorbească, șu bunicul a aflat că numele lui era John Hunt, și că el fussese botezat în California de către o mică grupare abia înființată. A aflat și că era o oragnizație de oameni care se numeau Adventiști de Ziua a Șatea, și că James White tocamai fusese ales primul președinte al proaspetei formate Conferințe Generale [Se pare că era în jurul anului 1865]. Sediul central (al mișcării din Californiei) era în Oakland, California.

          Cât de încâtat a fost străbunicul. În tot acest timp el a crezut să sunt singurii din lume; și aici a găsit un om care reprezenta o instituție de oameni dincolo de ocean, care credeau exact ca el. el a scris o scrisoare împreună cu acest om, care era din intâmplare la câmpul de diamante, pentru a încerca să le spună oamenilor despre Christos. A trimis o scrisoare prin el în cele din urmă în Statele Unite cu un bilețel în ea pe care scria: Vă rog trimiteți-ne un misionar.
          În sfârșit o scrisoare a venit înapoi, nu de la James White, ci de la Ellen White spunând: Nu avem suficiente fonduri. “Scrisoarea ta nu acoperă suficiente fonduri, și nici personal nu avem. Suntem o organizație tânără” Dar nedezamăgit, el a scris înapoi și a inclus încă un cec și a scris: Trimiteți-ne un misionar. Și supă câteva luni de negociere în sfârșit a venit o scrisoare care le spunea în ce zi un anume vas v-a naviga spre CapeTown. La bordul vasului va fi și o familie de misionari. Cum au așteptat ei vasul Acela să vină. În sfârșit a venit și ziua, întreaga familie a ieșit la docuri așteptând venirea misionarilor. Într-un final au debarcat. Au stat cu familia lor pentru cam o săptămână.


              În acea săptămână bunicul a mers la guvernatorul orașului Dl George Gray .”Uitați, vreau să mă ajutați să găsesc pământ, pentru că acești misionari vor să meargă în nord să să stabilească un centru misionar.” Bunicul s-a oferit să plătească pentru indifferent ce pământ le va da; dar fără să îi spună ceva bunicului Dl George Gray a mers în biroul lui, a scris o scrisoare, a sigilato, și i-a înmânat-o lui. El a spus: “Când vei ajunge în nord, merg la guvernatorul Rhodesia, dă aceasta lui Cecil John Rhodes.”

              Așa că au călătorit pentru patru luni. Au călătorit cu o căruță cu vaci. Două dintre ele au murit pe drum. Într-un final au ajuns partea nordică a țării. Și acolo au găsit pe gucernatorul Rhodeiei. Străbunicul i-a înmânat scrisoarea. El a deschis scrisoarea, s-a uitat la străbunicul și a spus: “Cât pământ dorești?”Și el a răspuns: “Păi, poate 800-1000 de acri ar fi foarte bine.” ”Uite, îți propun ceva mai bun.” A răspuns. ”Mi s-a spus în această scrisoare de către Dl George Gray să îți dau tot pământul pe care tu îl vei cere. Uite ce îți spun eu. Ia un cal, și călărește acel cal, odată ce vei găsi locul pe care îl vrei, mergi o oră în fiecare directive a compasului. Și distanța de pământ pe care o vei parcurge o poți lua.”

             Așa că a luat cel mai odihnit cal pe care l-a putut găsi, cel mai rapid, nu unul de care trebuie să te rogi, și a călătorit o oră în nord, o oră în est, o oră în sud, și o oră în vest. Și cu calul cu spume la gură de extenuat ce era, a ajuns într-un final la locul de plecare.

             Acoperiseră puțin peste 4000 acri. Și astăzi avem Stația Misionară Solusi pe acea proprietate. Și de la acel început mic lucrarea a început. Și așa cum am menționat mai înainte, bunicul era un om cu destulă importanță. În termenii de astăzi am fi putut să îl considerăm milioanar.

             Și el s-a hotărât că vrea să facă ceva special, ceva din propriul lui buzunar. Așa că a spus: “Am auzit de lucrarea medicală.” Clima aici la cape este propice și ar fi un loc uimitor pentru un sanatoriu. Și din proprii lui bani, el a construit un sanatoriu, un frumos loc pe coasta muntelui, doar la mica distanță de frumoasa lui casă, cu multe camera. A fost numită Earl of Lansdom (Contele de Lansdom) pentru că era foarte bogată. Când au terminat casa, el și familia lui, cu străbunica, au mers în Europa și au luat o mobile specială, făcută special pentru acele camere, fiind trimiese cu vaporul.

             Apoi s-a întâmplat un lucru ciudat. Unii din prietenii lui bogați au venit la el și au spus: ”Ne-ar plăcea să petrecem unele vacanțe la sanatoriul pe care l-ai construit. Sanatoriul are chiar o reputație destul de bună și am vrea să fim prin preajmă. Dar știi, noi bem câte puțin, tragem câte o țigară, și ne place să jucăm cărți; cu siguranță nu am vream să renunțăm la acele lucruri când vomveni să vizităm sanatoriul tău. Vrei să iei în calcul să construiești câteva camere? Vom plăti pentru ele. Dar construiește câteva camere unde puteam avea un loc de fumat, unde putem sevi puțină bere, și de asemenea un loc unde putem juca cărți nederanjați.” Și bunicul s-a gândit la aceasta pentru un timp. El s-a decis că probabil nu va face asta. Dar ei au insistat, și într-un final s-a gândit: “ei, nu ar terbui să producă nici oproblemă, pentru că ei nu se vor amesteca cu ceilalți pacienți.“ Și le-a permis să facă lucrul acesta.

            O săptămână mai târziu, țineți minte, era nevoie de cel puțin trei patru săptămâni ca o scrisoare să vină din America, dar la o săptămână după ce luase decizia, o scrisoare a venit de la Ellen White, spunându-i că îi fusese arătat într-o viziune că el nu își folosea finananțele și influența într-un mod correct. A doua scrisoare a venit, apoi a treia, a patra; după a patra a devenit deranjat. Și a spus:”Ce vrea această doamnă tocmai din America, și în orice caz, ce sție ea despre afacerile mele? Sunt banii mei voi face cum voi dori cu ei.” Și așa a făcut.

            Ceva ciudat a început să se întâmple, acolo unde el avea monopolul asupra tuturor magazinelor alimentare, asigurând aprovizionarea cu produsele lor, grâul lor, sămânța, fertilizatorii. Unul după altul a început să piardă acele magazine. Nu reușea să înțeleagă de ce. Într-o zi a mers în nord să vândă una dintre fermele lui, pentru că trebuia să acopere unele datorii pe care le avea. Și în timp ce era acolo a primit o telegramă de la fratele lui care era managerul sanatoriului. Telegram era foarte scurtă și succintă. Și spunea: “Sanatoriul a ars din temelii. Vino acasă imediat.” A luat primul tren pe care l-a putut găsi. I-au trebuit două zile să călătorească 800 de mile.

            În sfârșit a intrat în stația din Capetown unde a fost întâlnit de fratele lui Henry. Acolo i-a spus lui Henry:”Păcat că sanatoriul a ars; dar sunt încrezător că asigurarea ne va ajuta să recuperăm pierderea noastră financiară.” Henry și-a aplecat capul și a spus “Doream să îți spun asta înainte; am încerat să economisim din cauza turnurii în rău pe care afacerile noastre a luat-o, și nu am reînnoit asigurarea. Este o sumă considerabilă de bani de dat din cauza noii expansiuni a sanatoriului.”

            El a pierdut marea majoritate a afacerilor. A mai rămas cu doua magazine. Și a păstrat ferma lui favorită, cea despre care spunea că va fi locul unde va merge când se va pensiona. Era numită Frumoasa fântână (Beaufontaine). Și s-a hotărât că singurul mod prin care putea să îți acopere datoriile , pentru că acei oameni care erau prietenii lui înainte, au venit să își recupereze banii lor. Așa că s-a dus în nord și a vândut “Beaufontaine.”

           Frați și surori, 28 de zile de când el a vândut acea bucată de proprietate, ei au găsit la acea fermă cea mai bogată mina de diamante pe care lumea a cunoscut-o vreodată, după numele Kimberly. 28 de zile!

          S-a întors înapoi în Capetown, un om cu adevărăt falit/dărâmat. Toți prietenii lui l-au uitat, cu excepția lui Henry van Druden. Și unde a avut acea frumoasă casă de pe coasta muntelui, cu mobile superbă, creditorii au venit și chiar și pe acelea le-au luat.

          Legea în Africa de Sud, la vremea aceea te lăsa să păstrezi doar trei lucruri; bucătăria sau mobile din camera unde serveai masa, o mașină de cusut, dacă aveai una, și mobila de dormitory. Și până la acel moment scrisorile de la Ellen G. White au continuat să vină. Șasezeci și nouă de scrisori dintre care șasezeci și patru erau deschise.


What might have been" - The Story of Peter Wessels
(Van Nierkerk tells the story of his great grandfather)

It was about twelve years ago that I stood on the streets of Capetown. I had one afternoon of time on my hands before I would board the ship that would bring me to the United States of America. And I thought, "What would be appropriate to do for that last afternoon?"

Should I take pictures for the last time? Should I take a tour of Capetown which I knew quite well? Or perhaps, should I rent a car and for the last time go around Cape Point with its beautiful, magnificent scenery? And then a thought struck me, I decided to take a bus to a certain spot on the slope of Table Mountain. There I got off the bus and walked a few yards into what we called “the feldt,” or just a piece of land that was unoccupied.

As I stood there amidst the ruins of a building, tall grass, and tall trees the following quotation from Ellen G. White came to mind. And it said this, “Upon this land there will never again be another building. Only the wind will rustle the grass and blow through the tall trees as a mute testimony to what might have been.”

But let me start right from the beginning. It was before the turn of the century that my great-grandfather, Peter Wessels, many of you heard about him and read about him in your Bible books. Peter Wessels started reading his Bible and he became convinced that the seventh-day Sabbath was the right day on which to worship. And so after studying diligently for several more weeks he finally decided that he was going to keep the seventh-day as the Sabbath, in spite of what his friends or his neighbors might think. So he pulled the family together one evening at worship. (It was their custom to have worship together every evening after supper.)

And he told them that when he left this Dutch Reformed Church, which is almost a state church in South Africa, many of his friends and neighbors came to him and said, “You are crazy. What has gotten into you? You know that you cannot do this!” And he determined to keep on. And so he talked to one of his neighbors by the name of Henry van Druden. And the two families together kept the Sabbath. And for many months they thought they were the only people in the whole world keeping the seventh-day Saturday Sabbath.

One day Grandpa thought, “I will go to visit my very good friend, Dr. Andrew Murray.” Dr. Murray, at that time, was the leading theologian in the country of South Africa. So one Friday evening Grandpa got in his buggy, drove it over to the Andrew Murray’s home in Wellington, about 30 miles from his home; and there the two started chatting. They were old friends. They had known each other for years. And they started discussing the newfound faith that Grandpa had found. They talked through the night.

And, as the sun came up the next morning, it found the two of them walking down the little path with the rose trees on each side; and, as they reached the garden gate, Dr. Murray turned to Great-grandpa and he said, “John, you have found the truth. Because of my position in the Dutch Reformed Church, I cannot make a stand at this point. But, if you feel that this is what you have to do, then do it, because you are right.” And so more determined than ever, in spite of what his friends and even relatives were saying, he went back home and started anew to study the Bible and to keep the Sabbath.

And then something happened. There was a discovery of diamonds in the country; and very close to one of the ranches that Great-grandpa owned was this one field of diamonds that they had discovered. And he decided that it was about time for one of those periodic trips, to go and see how things were going on the ranches and then also at the same time to stop off and see what was going on at the diamond diggings. He took a train from Capetown up north and there he got off, visited three ranches, and then went over on a Thursday to the diamond fields. There he looked at how people were prospecting, and how they were staking claims, and how they were furiously, frantically digging, trying to become wealthier that night. And he was wondering about this, because he was a wealthy man already.

And so he thought, “Well I’ll stay a little longer.” And he became intrigued with what was going on in these diamond fields. Pretty soon he realized it was Friday evening. He decided to stay over the Sabbath. And there as his custom was on the Sabbath day, he took out his Bible.

That morning, in the sun next to the tent where he was staying on the diamond diggings, he sat down and started reading his Bible. Pretty soon he noticed something very strange about three tents over. Instead of feverishly digging and staking claims, trying to become wealthy like everyone else, there too was another gentleman, sitting, reading his Bible.

And he went over to the gentleman and he said, “Good morning, Sir” (in an African dialect). The gentleman said, “Do you speak English?” He said, “Yes I do.” [Grandpa:] asked, “What are you doing?” And he said, “Well, I’m ready my Bible.” [Grandpa] He said, “Isn’t that a little strange that you are reading your Bible while everybody else is trying to stake claims to find wealth?” And the gentleman said, “This is my Sabbath. I’m a Seventh-day Adventist.” And Great-grandfather looked at him and said, “You’re a what?” And he said, “I’m a Seventh-day Adventist.”

And so the two of them started talking, and Grandfather found out that his name was John Hunt. And that he had been baptized in California by a little outgrowth. And that there was a company of people that called themselves Seventh-day Adventists, and that James White had just been elected the first president of the just newly established General Conference. [Apparently the year was around 1865.] The [California] headquarters was at Oakland, California.

How thrilled Great-grandpa was! All this time he felt that they were alone in the world; and here he found a man who represented a company of people across the ocean, who believed just as he did. He wrote and sent a letter with this man, who incidentally was at the diamond fields to try to tell people about Christ. He sent a letter back with him eventually to the United States with a check in it. And it said, “Please send us a missionary.”Finally a letter came back, not from James White but from Ellen White stating, “We do not have enough funds. Your letter does not cover enough funds and we do not even have the personnel. We are a young organization.” But, undaunted, he wrote back and included another check and said, “Send us a missionary.” And, after several months of negotiations, finally a letter came back telling them what day a certain ship would be sailing for Capetown, South Africa. On board would be a missionary family. How they waited for that ship to come. Finally the day arrived and the whole family was out at the docks, waiting for the missionaries to come. They finally disembarked. They stayed with their family for about a week.

During that week, Grandpa went to the governor of the cape, Sir George Gray; and he said, “Look, I want you to help me find some land, because these missionaries want to go up north and establish a mission station.” Grandpa offered to pay them for whatever land they would give; but, not telling Grandpa anything, Sir George Gray went into his office, wrote a letter, sealed it, and handed it to him. He said, “When you get up north, go to the governor of Rhodesia, give this to Cecil John Rhodes.”

And so they trekked for four months. They trekked by ox wagon. Two of their company died on the way. Finally they reached the north country. And there they found the governor of Rhodesia. Great-grandpa handed him the letter.

He opened the letter, read it, and he looked at Great-grandpa and said, “How much land do you want?” And he said, “Well, maybe 800 to 1,000 acres would be very good.” “Well, I’ll do you one better,” he said. “I’ve been told in this letter by Sir George Gray to give you all the land you want. I'll tell you what. You take a horse; and you ride that horse, once you’ve found the place you want to settle, one hour in each direction of the compass. And the land that you’ve covered you can have.”

And so he took a horse the freshest he could find, the fastest that he could find, not one that you had to say Amen to and he rode one hour north, one hour east, one hour south, and one hour west. And, with the horse frothing at the mouth from exhaustion, he finally arrived at the point of origin.

They had covered a little more than 4,000 acres. And today we have the Solusi mission station on that piece of property. And from that slow beginning the work started. And as I mentioned before, Grandpa was a man of quite a bit of means. He would be considered a millionaire in today’s terms.

And he decided that he wanted to do something special, something out of his own pocket. So he said, "I have heard about the medical work." The climate here at the cape is such that it could be a marvelous place for a sanitarium. So out of his own pocket, he built a sanitarium a beautiful place on the slopes of the mountain, just a little ways from his beautiful mansion, with many rooms. He was called the Earl of Lansdom because he was so wealthy. When they furnished the home, he and his family, with Great-grandmother, went over to Europe and had special furniture made for the special rooms and had it shipped over.

And then a strange thing happened. Some of his wealthy friends came to him and said, “We would like to take some of our vacations at the sanitarium that you built. The sanitarium really has quite a reputation and we want to be close by. But you know we drink a little, and we puff a little, and, ah, we like to play cards, and we certainly don’t want to give up those things when we come and visit your sanitarium. Would you consider building a few rooms? We’ll pay for them; but build a few rooms where we can have a smoking room, and where we can serve a little ale, and then also a place where we can play our cards undisturbed.” And Grandpa thought about that for a little while. He decided maybe not to do it. But they prevailed on him: and finally he thought. “Well, it shouldn’t do any harm because they won’t be mixing with the other patients.” And he allowed them to do it.

One week later, remember it took at least three to four weeks for a letter to arrive from America, but one week after he made the decision, a letter arrived from Ellen G. White, telling him that she had been shown in a vision that he was not using his finances and his influence correctly. The second letter came, and the third one came, the forth one came; and after the fourth one, he became quite perturbed. And he said, "What does this little lady over in America know about my business anyway?" It’s my money and I’ll do with it as I please.” And so he did.

Something strange began to happen, where he had a monopoly of all the food stores supplying the farmers with their supplies, their grain, their implements, their fertilizers. One by one, he started losing these stores. He couldn’t figure out why. One day he went up north to sell one of the ranches, because he needed to cover some debts. And while he was there, he received a telegram from his brother who was the business manager of the sanitarium. The telegram was very short, but very succinct. And it said, “Sanitarium burned down, come home immediately.” He took the first train that he could find. It took him two days to travel 800 miles.

He finally pulled into the Capetown station and was met by his brother Henry. There he told Henry, “It’s too bad that the sanitarium burned down; but I’m sure glad that we have insurance we’ll recoup our financial losses.” And Henry hung his head and said, “I meant to tell you this before; but I tried to economize because of the bad turn that some of our businesses have taken and I did not renew the insurance. There is quite a bit of money owing on the new expansion of the sanitarium.”

He had lost most of his businesses. He had two stores left. And he had kept his favorite ranch, the one on which had always said he would go and retire. It was called “Beaufontaine,” meaning beautiful fountain. And he decided the only way out to cover his debts, because those people who were his friends before were at him to get their money. And he went up north and he sold “Beaufontaine.”

Brothers and Sisters, twenty-eight days after he sold that piece of property they discovered on that ranch the richest diamond mine this world has ever known by the name of Kimberly. Twenty-eight days!

He went back to Capetown literally a broken man. All his friends had forsaken him except old Henry van Druden. And where he had this beautiful mansion with its gorgeous furniture on the side of the hill, the creditors came and even took that.

Under South African law, at the time there were only three things that he could keep; kitchen or dining room furniture, a sewing machine (if they had one), and the bedroom furniture. And up to this time, the letters kept coming from Ellen G. White. Sixty-nine letters of which sixty-four were unopened.

And the day that he had to move out onto the outskirts of town where the poorest of the poor people lived, he found a little two-room shack. Henry van Druden brought an ox cart with two oxen. They took out the bedroom furniture, and old sewing machine, and the dining room furniture.

And, as they turned the hutch in the dining room on its side to get it out the door, sixty-nine letters fell from its top shelf. Grandpa took those letters; he put them in his overcoat pockets. Because it was a cold winter evening and he was a despondent, broken man, he went to the outskirts of town where the poor people lived. By candlelight that evening he took out those letters, all written by Ellen G. White; only the first four or five opened. They had postmarks on them from San Francisco; Seattle, Washington; New York; Boston; Frankfurt, Germany; Sidney, Australia; Oslo, Norway.

He arranged these in the chronological order of their postmarks. And he started to read them. And in these letters he read his whole life story. They’re on file at the vault at Andrews University and my family still has a few of the originals. Some of them, a few of them, have been published. But he read his life story. How Ellen White had predicted that the sanitarium would burn to the ground. And she predicted that three fire departments would come to the rescue; but that there would be nothing that they could do. And that is the way it happened. Three fire departments came and nothing that they tried could stop that ravenous fire.

And so when I visited it twelve years ago, when I left South Africa, her quote came to mind. That never, as long as time shall last, will there ever be a building on that site. The ruins and the wind going through the trees and the grass would be a mute testimony to what might have been.

What might have been! That is not all she told him in those letters. She reminded him of his wealth; and then she made two significant statements. The one that if he had used his influence and his finances correctly, that the Great Boar War in South Africa never would have been. Do you know what that means? That means that thousands of lives would never have been lost.

And then she made the most significant statement that I have ever heard. And she said, “John, if you had used your influence and your means, which God entrusted to you, correctly, the government of South Africa would be well-disposed to the Seventh-day Adventist Church and message.”

And do you know what that means? That very well means that the government of South Africa may have been a Seventh-day Adventist government. And you know that country is in the news a lot today. There is hatred between blacks and whites. And if at home there were people well-disposed to the Seventh-day Adventist message, just think how the course of history could have been different today!

And he read the remainder of those letters, telling him so many things, some of them about incidents at the sanitarium that he thought no one know of: the special favors to some of the doctors, the special favors to some of the patients, his lack of giving money for the educational work.

And he vowed, as he read the last letter (just about sunrise the next morning), that if the Lord would give him another chance that he would do his best to live up to the counsel of the Spirit of Prophecy.

And he prayed for many months. And finally he was convicted to start up his feed business again. He started with a small little store. Again the Lord blessed him. Pretty soon he had a big business going. And pretty soon he developed that business and purchased more property.

And again the Lord blessed: because, not only was there a diamond rush in South Africa but, there was also a gold rush. And on this one property they discovered gold. And today, the family is still operating the mine called Wesselton Gold Mine. And much of the funds being generated from that mine have gone into the work: but never again would the Lord give him the equivalent of his first opportunity.

Would you like to know how much money had been taken out of the Diviners Consolidated Mine at Kimberly? In today’s money, eighteen and a half billion dollars. Could you begin to understand what that would have meant for the Lord’s work?

But he decided to do the best with what he had. He sent one son, my Mom’s father, over to Battle Creek to study. And while there he wrote home and he said, “We’re building a church here. I’d like for you to help.” So Grandpa wrote a check for ten thousand pounds and said, “Here, use it for the church.” And Grandma in her own way, she wrote a check for ten thousand pounds and said, “Here, install an organ.” And so the first pipe organ in the denomination was installed at Battle Creek in the old tabernacle.

There’s another sidelight too that’s quite interesting. Old Dr. Kellogg wanted to start his Kellogg business; and some of the funds that were used to start that was a loan actually from Great-grandpa to him.

But he and Great-grandma felt that there was more they could do. And they discussed their finances; they felt that they wanted to make another gift. And just the week before, they had heard that Mrs. White was traveling to Australia, and that she would be there for at least three or four months. And so they decided to write a check for a certain amount and to mail it to Australia.

Now you have to stay with me because it becomes a little complicated. It took twenty-six days, minimum, for a letter to arrive from South Africa, by ship, to Australia. And here, Mrs. White was in Australia, working with the brethren, planning to establish a school.

`And in a vision (and you can read the vision; it’s written down), she saw a clearing of land with trees on one side and trees on the other and a six-foot long furrow, six inches wide and six inches deep, without a trace of horses or oxen, tractors (which they didn’t have then), or any implements of any kind. No trace, just this furrow. And, in the vision, the Lord told her that this would be the place to establish the school.

So the next morning, Tuesday morning, as they were leaving to go and hunt for a piece of property, they picked her up with a buggy and started off in a certain direction. And she said, “Where are you going?” They said, “We are heading out toward the place where we think we should look for the property. She said, “No turn around, go this way.” They said, “No, you can’t do that. The property out that way is so bad.” In those days they called it “sour soil.” They said, “You cannot establish a school there. Our school must be established where you can have agriculture.” And they argued with her. And she said, “We’ve got to go in this direction.”

And after driving most of the day, they were hot and tired and hungry; and as they were rounding the bend in a dusty little road she said, “STOP.” There they helped her off the buggy and she walked into a clearing. And they found a six foot long furrow, six inches wide and six inches deep, without a trace of human hands or implements. And she told them “This is the property we’re going to buy. Find out who owns it.” They threw their hands up in despair. They said, “Number one, we don’t have the money. Number two, this is a rotten part of the country.” And she said, “Let’s just follow those instructions.”

And to prove her wrong, they took some of the samples of the soil. And they took them very quietly that evening to the University, the college at that time which is today the University of Sidney, Australia campus; and they gave it to the agricultural experts and said, “Test this soil for us.” The next morning, when the conference office opened, there was a gentleman sitting in front of the office waiting for them. He said, “Where did you get this soil? I don’t know of any soil around here that is so rich and so good?” And what they found was that there was a pocket of land, surrounded by this rotten, sour soil. One hurdle was crossed.

The biggest hurdle was the money. And they kept asking her, “Where are we going to get the money?” But she knew her Bible well; and she said, “The Lord will provide.” Wednesday came. Thursday, Friday morning; still no money. And the owners of the property had given them only until Friday to come up with the money. They were desperate and very despondent. The mood at the conference office, we are told, was very gloomy that day.

And in the mid-morning mail came a letter with a postmark on it from Capetown, South Africa. Remember it was mailed at least twenty-six days before. And, as they opened the letter, they found in it a check in Great-grandmother’s handwriting, made out to a bank in Australia. It was a cashier’s check, for the exact amount that they needed to buy Avondale College.

[Thank God for the Spirit of Prophecy!]

Stapan

Stăpâne, astăzi mă supun,
Dar mâine?
Mă ții legat aici, în munca grea de jos,
Fără iubire, libertate,
Cuvântul tău fără nimic duios…
...Si am plecat.
Departe de robia ta de-acasa,
Mai mult îmi ești stăpân decât iubitul tată…
Prefer cu alții să rămân la masa.
…
Prietenii îmi sunt prieteni când mi-e bine…
La masa lor am loc, dacă aduc,
La tine robii tăi o duc mai bine
Și eu ziceam cât mai departe să mă duc…

Stăpâne, astăzi mă întorc,
Și pentru ieri și pentru mâine,
Vreau să fiu rob la tine,
Nu m-am întors doar pentru pâine,
Nici pentru fratele mai mare,
...Ci pentru ce ești Tu, aleg.
Mai mult iubire!
Acum că o ințeleg.

Si Tu n-ai acceptat argat sa fiu,
Caci nu ma poti primi din inima ti,
Decat ca fiu!

Luni, februrie 21, 2011
Cernica

Trimis... la un om...

Sunt răvășit.
Știam de tine.
E adevărat, mai puțin decât cunoști tu.
Dacă aș fi dorit mai mult…
mi-ai fi dat. nimeni nu este tabu…
Dar m-am oprit.

Nici pentru mine nu sunt…
Și astfel… rămân puțin…
să risipesc din mine…
în nimic.
Sărac… de la mine spre tine,
Sau altfel…

Cântăresc în zadar…
Locul meu de altar.
Sunt aici pentru mult…
…Prea puțin, prea durut.

Măcar față de mine,
Cum să mă justific…
Să mă judec?
Nu pot. Mai ales că tu… taci…
Pentru ultima oară. Deplin.

Aș fi putut multe…
Dar nu mai ești!

Doamne, față de aproapele…
Cu apă adâncă pe obraz…
Cum mă dorești?

Astăzi, vineri, februarie 17, 2011
Cernica

Semenul meu

Doamne, aș iubi aproapele,
Dar pe cine… toți sunt…
altfel decât mine!
Cum: Iarși te neg… și te judec… că m-ai mântuit?!
Cum?
Nici Tu… nu mă mai vezi?


Astăzi, vineri, februarie 18, 2011
Cernica

Aproapelui

Cum să te spun… Dumnezeule...
În gânduri,
În șoptiri,
În tunete?

Cum să Te arăt,
Din mine,
Din Tine,
Din altul?

Cum ești pentru celălalt?
în Toți, și totuși spre unul.
Sunt nedumerit.
Depășit!

Divin, și totuși Te știu.
Adânc, și totuși Te înțeleg.
Prăbușit, mai aproape de țărână…
Te caut spre ei.
Și găsesc urmele Tale, șterse de pasul meu
pe nisip.
Neglijasem, să mă caut în Tine!!!
Te las să trăiești…

Astăzi, vieneri, februarie 18, 2011
Cernica

Trece?!

trece...
totul pe lumea aceasta..
de la ce iubesti,
pana la ce urasti...
sau esti indiferent.

Si tu treci...
iubind,
urand sau
indiferent
la... existenta ta,
sau a celui de langa tine!

Vesnicia trece?
ca celelalte…
ca tine...
sau nu?

Entitatea nu e ea,
ori ele…
Ci esti tu?!



joi, 17 februarie 2011

imagine

IAR stai adânc rănit de mine 

Și eu iar strig că n-am făcut nimic. 

Tu sângerând, făcât tot bine 

Eu tot fugar, același venetic… 

 Nu ți-e rușine la botez să te cobori, 

Să lași credința Ta cea strămoșească. 

Eu… pocăit, un gând ce-mi dă fiori! 

Cum sunt privit la masa mea obștească…? 

 

Și eu strig tare cât sunt de creștin, 

Tu taci, când toți te cheamă păcătos… 

Eu n-am murit măcar în mine, cum e drept… 

Tu ai murit, o cât de demn și credincios… 

 E mare diferență între calea Ta curată… 

Și jocul meu de mistici și imagini sfinte 

Renume și cărări, lungă durată… 

Dar albele și moartele morminte! 

Creștin, ca un Christos e … lucru mare… 

Un adevăr pe El ca Adevăr e greu… 

...Nici pic de om, în rit sau închinare… 

Aceasta drept… e de la Dumnezeu. 

 astăzi, duminică, februarie 13, 2011 Comănești

dincolo... de aici

Tu ai plecat
Eu am rămas…
Un univers cu paradis,
Eu un pămând morbid proscris…
Bucăți din universul tău
Le regăsesc aici mereu…
Aleg să cred?
Ori să le neg?
Eu voi pleca…
Tu vei rămâne…
Ființa mea
În Tine se supune!!

Duminică, februarie 13, 2011
Târgu Ocna

Chip fara oglinda

Am privit oglinda!
Eram tot eu,
Diferit!
Peste ani, m-am repetat
Alt chip!
Dar Tu, m-ai făcut
Să mă uit…
Oglida cu chipul meu,
De copil
Ce am privit-o. atunci…
s-a oprit!
Acolo, de parcă ar fi fost
Altul nu eu…
Ce mare ești Dumnezeu…
Că pot să uit
Cum arătam
și să mă văd acum…
memorie pe scurt
durerea trecerii de timp…
un viitor trecut oprit…
în lacrimi de fotografii…

duminic, februarie 13, 2011.
Târgu Ocna

Poveste de dragoste

Cuprinsul inimii iubite,
De veacuri perindând altfel
E sunet si clipiri oprite
E doar acum o ea c un el.

In fiecare dimineata
Pamantul capătă alt sens
Furi de la toți câte-o povață,
Iar ești cu ea, exiști intens.

și serile de nopți plăpânde
Cu gândul neoprit de stele
Tot caută în sensuri blânde,
Sunt eu un prinț, prințesei mele?!

Năvalnic este căutatul,
Adânc e dorul a șoptire,
Să știi de ea, așa-i băiatul
Cărarea ei să-i fie oprire.

Cuvintele nu-s poezie,
Când mâinile se strâng sub lună
Cu glasul tremurând să cheme…
Aleasa inimii stăpână…

Dacă-i iubire va rămâne,
Un neoprit frământ sub zile
Ce din mister alint s-adune,
Un joc curgând spre noi idile!

Când porți iubirea peste veacuri…
Privitul neoprit de stele…
Decoperi multe alte laturi …
Prin încântări și clipe grele!

Atunci știi să iubești deplin,
Când anii cumpără din voi,
Un vis și-un sentiment divin…
Ce tot vă creste pe-amândoi…

Nu mi-e ușor iubire să te-așez în versuri,
Să te cuprind cuvinte ce transced din tine,
Revăd și ieri și azi demersuri…
Ce nasc un Paradis spre clipa care vine.

Autoportret!

Cand mi se spune ca sunt poet...
nu mai sunt!
Nici nu pot sa ma simt!
Rosesc...
Cand nu ma simt ca sunt poet...
Atunci sunt!
Si... nici nu ma simt!
Ca e dar!

DE CE TE IUBESC DOAMNE…?

De ce te iubesc Doamne…
Că ești Puternic… și eu pot beneficia de aceasta…
Că ești Unic… și eu pot să spun că Te am… te cunosc
Că tu ești Proprietarul a toate și eu… copilul Tău?

Că ești Autorul.. Cărții? și eu o port ca de la Tine…
Că ești Stăpânul Bisericii… Și eu … alesul…
Că ești Înțelepciunea… și eu îți mânuiesc Cuvântul?

De ce te iubesc?
Că poți să faci pe oameni să se simtă iertați… și eu să spun: Știam…Primul?
Că poți să Te ții de cuvânt… și eu să spun… m-am rugat …

Că Tu ești Cerul… și eu sunt ambasador?

Sau te iubesc… pentru că văd cât de mic sunt…
Singurul păcătos, ca mine, pe pământ.
Că văd puterea Ta în viața mea,
Și Îți aud cuvântul ce îmi promite, ce mă iartă,
mă ridică…

De ce te iubesc Dumnezeule…
că sunt unic? Nicidecum…
că sunt mândru… dureros…
Că nu sunt… și de fapt mă laud că sunt?
Te iubesc pentru că atunci când locuiești în Mine, când te las…
Abia atunci înțeleg darul trăirii… de creatură lângă Creator…
Tu ești… și harul tău e tot ce pot iubi…
Restul e tot ce aș putea primi…
Când inima la cruce Te-ar privi…
Și imitare-n toate ar deveni…
Când totul pentru oameni m-aș jerfi…
și-așa, de fapt doar pentru Tine aș trăi
asta ar însemna cu adevărat a te iubi!

Astăzi, miercuri, februarie 08, 2011
Comănești

apus de om!

Se trec și oamenii și locurile an de an,
E mai frumos ori mai trecut deopotrivă
Iar noi în suflet am rămas doar putregai …
Ca-n veacuri de acum, un om într-o colibă…

Nu știm ce-a fost, dar tot ne mai surprinde și acum
Frumosul revelat în fața ochiului tot mai puțin…
Natura este mai în vârstă de cât noi…
și totuși omul este mai bătrân și mai hain.

De tace ori vorbește ea tot te înalță…
Îți dă belșug și calm și liniște cu dor…
și de la animale tot găsești de vrei povață…
mănunchi de Dumnezeu ce-așează toate-n cor…

noi am rămas să înălțăm iar egoismul,
să tot avem și tot să plângem că mai vrem…
în vreme ce lipsitul cade lângă noi…sărac
iar noi ne lăudăm că suntem în al veșniciei tren.

Răcnească morții dacă ar putea,
Că nu mai luăm nimic cu noi în casa de țărână.…
Că ura și iubirea nu pot merge împreună…
În inima ce plânge clipa lumii în furtună.

Ne comportăm străin de clipe mari din fața noastră,
Nimicuri ne atrag privirea noastră rece,
În chipul Lui Christos suntem așa îmbătrâniți…
și nemurirea peste zilele din noi se trece!

OOO Dumnezeule cu-atâtea așteptări rămâi neîmplinit…
Când tot ce-i nobil ai sădit și ai purtat…
Iar noi, te izolăm, în omul depășit…
Statuie NEIUBITULUI când am nălțat.

Rămâneți peste veacuri oameni buni să arătați jertfiri,
Clădiți în caractere peste demoni să răzbată,
Curați cu demnitatea ce-o putem nălța…
De om din Dumnezeu ce-am fost creți, și ce-L arată


și tot ce trece-acum, tot se va trece…
și ce rămâne, chiar neînsemnat, tot va rămâne,
iar eu că vreau nu vreau am observat…
Că poate fi sublim, chiar și când soarele apune!
.

cum poti naste iubirea?

Cum poți naște IUBIREA?
Cum poți face pe cineva să te iubească? Dacă ai fi Dumnezeu cum ai face oamenii să te dorească să te asculte, să te iubească să te slujească? situație cu atât mai grea cu cât vorbim despre un Dumnezeu sfânt, și un om păcătos... chiar cu puține noțiune despre păcătoșenia umană
Când privim la Exod, vedem un cod, mai mult porunci decât sfaturi mai mult arbitrar decât iubire… Să fie acesta Dumnezeul Bibliei, al Vechiului sau și al Noului Testament?
Ei veneau din robie, acolo unde nu au avut drepturi, acolo unde se supuneau fără murmur…
Singura educație a unui sclav este teama … în spate era supervaiserul cu biciul… (cine te-a pus pe tine mai mare peste noi… ii spuseseră lui Moise)
Dumnezeu intră perfect în acest cadru…
El vine ca un ELIBERATOR… pentru ei cea mai mare nevoie era eliberarea… degeaba le arăți hărți, cărți le vorbești frumos, dacă nevoia este alta… FOAMEA LOR ESTE ALTA…
Observăm că prezentarea Lui Dumnezeu în fața evreilor este modestă… lupta are loc între zeii Egiptului și cei ce se împotrivesc… în fața lor nu face minuni mari ca la Egipt (totul se petrece nu în ținutul Gosen)… pentru că ei erau poporul ales, venit cu o bază de slujire de la strămoșii lor.
Totul se manifestă la ei prin liniște și pace, totul este pașnic în comparație cu ce se întâmplă în Egipt…
Apoi semnul suprem este plaga a zecea… este JERTFA îlocuitoare… Paștele… o prezentare a ÎNTÂIULUI NĂSCUT trăind pentru că mielul din casă, a murit…
Apoi vine eliberarea…
În contextul acesta are loc trecerea mării roșii… apa din stâncă… Dumnezeu nu pedepsește răzvrătirea și îndoirea lor… până aici, și e normal să fie așa!!!! (dimensiunile răzvrătirii sunt mici, precum și relația dintre Dumnezeu și poporul Său este în domeniul incipientului)
Și la un moment dat te trezești liber în pustie… cu un Dumnezeu pe care nu îl prea cunoști decât puțin, și prin baza unor minuni, mari dar forme exterioare de manifestare ce nasc exaltări… nu demersuri interioare…
Acum este acum: CUM ÎL FACI PE POPOR SĂ TE IUBEASCĂ?
Și nu orice popor… un popor fără sentiment de iubire (iubirea se dezvoltă prin părtășie... un rob ce relație oare putea să transmită cu soția cu copilul, când el toată ziua era la lucru... moașele spuseseră că femeile evreice sunt vânjoase... adică și ele erau muncite), sau milă… copil… în ce privește niivelul de maturitate, pentru că fără libertate nu există maturitate nici dezvoltare de caracter…
Un popor ce se ceartă (Moise când intervine pentru unul din ei, cum reacționează a doua zi), care știe de stăpân, de aceea Dumnezeu este atât de atent în a-l înălța pe Moise, dintre ei, reprezentantul eliberatorului.

Capitolul 19 este o cheie dar și o provocare… întâlnirea dintre cei doi, un El și o ea, un popor și Dumnezeul Lui . A eșuat El în legământ… a fost prematur legământul? A fost prea greu? A fost … ce a fost?
Este o expresie pe care Dumnezeu are grijă să o repete aproape exasperant… mă voi manifesta aici, tunete, trâmbițe, să nu lași pe nimeni să se apropie de munte… nici chiar preoții (să nu creadă că dacă ei mă reprezintă au privilegii speciale, să nu creadă că sunt Moise – problema incipientă de mai târziu… Core Datam și Abiram). Ciudată manifestare, când poporul declarase că va face tot ce a zis…
Dumnezeu în loc să se manifeste ca iubire se manifestă ca tunet, nor, teamă, înfricoșare, și mai presus de cât asta… 10 cuvinte…
PRIN ASTA PRODUCI IUBIREA?
El îi cunoștea bine… știa de unde vin… știa cum sunt… exteriori… fără profunzime … (2 răzvrătiri la foarte scurt timp, apoi imediat după …vițelul de aur) le vorbește lor, ca unul dintre ei… să înțeleagă despre ce este vorba…
Era singurul limbaj pe care puteau ei să îl înțeleagă… pe care puteau să îl priceapă: știuseră doar de robie ce să facă sau să nu facă…
Uităm adesea acest context al poruncilor…
Singurul mod prin care ei puteau înțelege era teama… nu teama poruncilor… ci teama din răzvrătirea împotriva acestui Dumnezeu Mare și puternic… cum văzuseră clar că se manifestase față de egipteni, dar față de ei în sensul apărării lor…
Asta nu îi scădea importanța de Dumnezeu unic…
Tema este cuvântul prezent în manifestarea Lui, ca unui copil… nu te atinge… nu știi ce înseamnă… aici este Dumnezeu… Eu sunt… Eliberatorul și Dumnezeul vostru, adevărat … (plăgile pusese cel mai mult în discuție INEXISTENȚA zeilor, și absurditatea slujirii egiptenilor)
Eu te-am scos din robie… și e mare lucru aceasta: Egiptenii, poporul ce te înrobea, și care aveau zeii… ce nu erau… erau doar închipuiri.
În acest context Dumnezeu spune: Să nu …
O expunere … impresionantă… a ceea ce este Dumnezeu și cum este…
Când ceri de la cineva ceva… arată cum ești… în interes egoist… să devii cineva… dacă te slujește sau să arați cât de mult este protejat el, robul dacă face așa… relația prezentă în porunci este de rob- stăpân, dar un stăpân ce urmărește altceva decât egiptenii…
De aceea poruncile Lui sunt foarte bine de înțeles în lumea Egiptenilor, dar de o inteligență și o aplicabilitate veșnică, la fel ca Dătătorul… Unicul cu latura aceasta… atât de frumos oferită odată omului… care acum era robul…
Ce anume produce iubirea?
Înțelegerea Lui din ceea ce cere… din felul cum cere… din ce urmărește de fapt…
Cât de frumos a putut Dumnezeu să încerce o educație acestui popor rob, răzvrătit, neînțelegător… Începând cu ce lipsea, de la interior spre exterior…
Scopul manifestării Lui în felul acesta a fost de a imprima în mintea lor o ideea care nu se mai poate șterge despre maiestatea și puterea Lui ca o reținere de la păcătuire.
Ei încă aveau dificultăți în cunoașterea lui Dumnezeu și prin urmare aveau nevoie de disciplina fricii (robului) până la vremea când urmau să fie gata spre a fi călăuziți de glasul delicat al iubirii.
Faptul că aveau o atât de puțină cunoaștere a Dumnezeului adevărat, este arătată prin interzicerea închinării la chipuri cioplite, și la începutul poruncilor și după, apoi detaliul necioplirii altarelor… idolatria era atât de impregnată în gândirea timpului încât rar putem percepe adevărata amenințare a poporului evreu de a-L uita/schimba pe Dumnezeul adevărat.
Rămâne dar provocarea iubrii: teamă sau … preciere, prezență! este o provocare ce traversează mileniile… înțelegerea completă arată o minte complexă… cum este cea Lui Dumnezeu manifestându-se în felul acesta.
Simțământul de teamă, a fost primul produs al păcatului în existența atât de diferită a omului după cădere. Teama de Dumnezeu… pierdută prin idolatrie, de-a lungul mileniilor scurse … Exod 19 și 20 te uimesc … o îmbinare profundă de teamă și iubire, de exterior și interior, de formă și fond. Dualism inseparabil. lasă omul fără teamă și îl lași fără conștiință, lasă-l fără iubire și îl lași fără Dumnezeu!
În mijlocul manifestării din Exod 19-20 întâlnim om ce se apropie de acest Dumnezeu înfricoșător. Întâlnim Dumnezeu ce caută compania omului, vrea să le vorbească, întâlnim Dumnezeu ce aude durerea robiei și scapă poporul din ea (Exod 3:7; 20:1-3), întâlnim Dumnezeu ce dă valoare omului ca individ (să nu îl ucizi, să nu îl furi, să nu îl înșeli, să nu îl minți, și în mintea ta să îl respecți pe om – Exod 20:14-21).
Ce poate naște în om prezentarea unui astfel de Dumnezeu? Dacă teama și iubirea întrețesute (teama subliniată mai intens, potrivit cu situația lor) nasc răzvrătire, atunci poate că Noul legământ unde iubirea și teama sunt întrețesute iar (iubirea ridicată la climax, potrivit cu situația omenirii)… poate că scoaterea lor din robia păcatului, cea mai grea, alta decât așteptările vremii… poate va produce în om … iubirea acestui Mare Dumnezeu…
Două evenimente similare… Exod 20 – Răstignirea. Prezentarea aceleiași iubiri din același Dumnezeu.