Se trec și oamenii și locurile an de an,
E mai frumos ori mai trecut deopotrivă
Iar noi în suflet am rămas doar putregai …
Ca-n veacuri de acum, un om într-o colibă…
Nu știm ce-a fost, dar tot ne mai surprinde și acum
Frumosul revelat în fața ochiului tot mai puțin…
Natura este mai în vârstă de cât noi…
și totuși omul este mai bătrân și mai hain.
De tace ori vorbește ea tot te înalță…
Îți dă belșug și calm și liniște cu dor…
și de la animale tot găsești de vrei povață…
mănunchi de Dumnezeu ce-așează toate-n cor…
noi am rămas să înălțăm iar egoismul,
să tot avem și tot să plângem că mai vrem…
în vreme ce lipsitul cade lângă noi…sărac
iar noi ne lăudăm că suntem în al veșniciei tren.
Răcnească morții dacă ar putea,
Că nu mai luăm nimic cu noi în casa de țărână.…
Că ura și iubirea nu pot merge împreună…
În inima ce plânge clipa lumii în furtună.
Ne comportăm străin de clipe mari din fața noastră,
Nimicuri ne atrag privirea noastră rece,
În chipul Lui Christos suntem așa îmbătrâniți…
și nemurirea peste zilele din noi se trece!
OOO Dumnezeule cu-atâtea așteptări rămâi neîmplinit…
Când tot ce-i nobil ai sădit și ai purtat…
Iar noi, te izolăm, în omul depășit…
Statuie NEIUBITULUI când am nălțat.
Rămâneți peste veacuri oameni buni să arătați jertfiri,
Clădiți în caractere peste demoni să răzbată,
Curați cu demnitatea ce-o putem nălța…
De om din Dumnezeu ce-am fost creți, și ce-L arată
și tot ce trece-acum, tot se va trece…
și ce rămâne, chiar neînsemnat, tot va rămâne,
iar eu că vreau nu vreau am observat…
Că poate fi sublim, chiar și când soarele apune!
.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu