CUNOASTERE

Striga lacrimile pierdute-trecut
Cu ochii patati de frig si de foame
Un Dumnezeu absent intr-un present durut
Si osanalele si rugile rostesc: O Doamne…

Cuvintele ce nasc in inimi tot
Ori ce inalta mintea sa ne zboare
In profunzimi de frumuseti ce definesc
Cunoasterea si-un Dumnezeu ce vrea sa Il coboare!

Am inventat noi zei, din mintea de prea plin
Sa nu se minste insepre noi nicicum,
S-avem un orizont, un ideal si un divin
Un absolut in ganduri, o tara fara drum.

Am definit in minte ori cuvinte
De la obiecte spre concept si pana la demiurg,
Sa incercam sa definim tacerea din morminte
Si greul plans incovoiat spre chipul din amurg…

Strain in timpul nostru paralel,
Christos se naste In saracia crunt-a neputintei noastre,
S-avem din El cuvant, in trup si carne,
Un vis si un suspin de dincolo de astre.

Sa strige ca un om in chin si intuneric,
Ascuns si tintuit chiar intre propriile lumi,
Un Dumnezeu ce face mantuirea din eternitate
In timp ce omul din durere si tacere face culmi.

El tace rastignit, de veacuri ne-observat,
Mereu distrus interpretat, si aspru acuzat
Ca-I om sau demon, huma chipul tot ridica,
Un abur striga: Dumnezeu neadaptat.

Tot ce se poate spune, toti ii spun,
Dar El darama rand pe rand a ta zidire,
Si lacrimile din pacat din plin supun,
Tacerea in cuvant si sange e iubire.

Bucuresti, miercuri, octombrie 24, 2012