Inpachetare!

Te asez aici.
Inchei.
Ce pot sa ti spun Calyster.
A fost cel mai dureros an, din cate am avut.
Trait la o dimensiune de nou, ca suferinta, de nestavilit, precum si de nebanuit.
Nu ma mai stiu.
Nici pe tine.
Ce exista, plecand de la premiza de traire, fie in orice om, apoi la nivelul tangibil realitatii si existentei, ma copleseste.
E drept, ca am inteles si dimensiuni nebanuite de traire a bucuriei.
Frumos, admirabil, elegant, divin se aseaza dimensiunea de traire a fiecarei zile.
Viata e ca un trandafir. Intensa. In aceiasi realitate, trunchi, fiind asezat si frumosul, si spinii.
De aceea anul acesta am vazut pierderea unei vieti, dragi, dar si formularea spre traire si formare a uneia cu totul si cu totul unice. Si nu doar a uneia.

Te las. Te asez aici.
Deschid unul nou, 2018

timp

Timpul nostru nu se scurge.
Timpul este un împrumut. E o realitate ce ne cere administrarea.
De aceea timpul se trăiește.
Se administreaza în clipe spre zile.
Și așa, timpul se adună.
Zilele se adună în ani.
Am mai strâns un an.


Duminică, decembrie 31, 2017
Onești

Exceptie: “De ce se sting luminile in discoteci?!

Savatie Bastovoi

Fiecare epocă a însemnat o luptă împotriva a ceva. Renaşterea a luptat pentru restaurarea omului, epoca modernă pentru instaurarea democraţiei ş. a. m. d. Dar cea mai interesantă este lupta care se duce astăzi. Ultima luptă a omenirii, poate pare ciudat, este lupta cu ruşinea.

Teoria lui Freud despre complexe, pe care acesta a lansat-o în secolul trecut, a umplut imediat minţile tuturor, de multe ori fără ştirea şi fără voia lor. Nu ştiu în ce măsură a reuşit Freud să ne vindece de aceste complexe, cert este că el a reuşit să creeze un complex nou cu care a infectat secolul XX - complexul Freud.

În ce constă acest complex al lui Freud? El constă în căutarea şi găsirea obsedantă a unor pricini eliberatoare, cum ar veni, a unor complexe. Freud n-a făcut decât să preia nevinovata constatare a lui Budha: Viaţa este suferinţă, pentru orice suferinţă există o cauză. Însă Freud merge mai departe, el anexează şi cauzele acestei suferinţe.

Cauzele suferinţei lui Freud sunt puţin neobişnuite, cu toate acestea ele au reuşit, în foarte scurt timp, să devină nişte cauze comune. Una din ele este dorinţa băiatului de a se culca cu propria mamă şi a fetei cu tatăl (?) - complexul lui Oedip, iar cealaltă e ruşinea care provine din sentimentul de inferioritate pe care îl avem din cauza unor nereuşite anterioare.

Obsesia reuşitei în viaţă pare să fi găsit în vremea noastră o rezolvare atât de simplă: perseverează, impune-te! Cum vrei să te respecte alţii, dacă tu însuţi nu te respecţi? Învinge-ţi timiditatea, cauza tuturor nereuşitelor.

Psihologii moderni oferă o mulţime de metode de a scăpa de timiditate, aceasta a devenit o preocupare centrală a pedagogiei şcolare şi a familiilor tinere. Totul pentru a cultiva personalitatea copilului, pentru a scăpa de frustrarea comunistă!

Însă a ucide în tine sentimentul ruşinii încă nu înseamnă că tu însuţi nu vei mai săvârşi fapte de ruşine. Penibilul rezultă tocmai din seninătatea cu care cineva face lucruri jenante, convins că face ceva bun. Dimpotrivă, noi avem nevoie de sentimentul ruşinii pentru a evita să ne facem de râs în faţa celorlalţi. Ruşinea este chezăşia demnităţii noastre.

Este curios cum tânărul “sociabil”, care înainte de a se prezenta trebuie să spună o glumă de care râde singur, a înlocuit idealul nobilului tăcut şi sobru. Aceşti bufoni ai vremurilor noastre, tinerii descurcăreţi, care vând ţigări la bucată sau fac vreo altă afacere micuţă, fascinează în mod curios pe înghiţitorii de seriale ieftine. Ce simpatici sunt ei când nu-şi pot aminti cine a scris Faust sau spun că Einstein a scris Sonata lunii! Şi ştiţi ce-i face atât de atrăgători? Faptul că nu se ruşinează deloc când li se spune că sunt proşti.

Eu nu încerc să înlocuiesc acest ideal cu cel creştin, pentru că vreau să fiu citit până la capăt. Dar aş propune să ne întoarcem la grecii antici, care trezesc de obicei multă admiraţie chiar şi la cei care nu ştiu nimic despre ei.

Să luăm cea mai bună variantă a bărbatului timpurilor noastre: tânăr, cu bani, conduce o afacere personală, unul din cei doi care se întâlnesc în lift în reclamele la crema de ghete şi se uită cu invidie la pantofii celuilalt. Unul din cei care, respectând recomandările psihologului său, începe întotdeauna primul vorba. Acum să vi-l închipuiţi pe acest bărbat al vremurilor noastre nimerit în grădina lui Pitagora, unde începătorii tac în primii trei ani. Se înţelege că bărbatul nostru, la prima încercare de a se “pune în evidenţă”, a fost alungat de pitagoreici ca un bădăran.

Să-l ducem, dar, pe acest bărbat la taoişti, poate că acolo îl vor primi. Dar iată că Lao Zi nici măcar nu-şi ridică ochii spre vorbăria noului venit, el ştie că tăcând poţi spune toate.

L-am dus pe urmă la Confucius, dar şi acesta, văzând cât preţ pune acest străin pe luciul pantofilor săi, îi spune: “Înţelept este cel care, fiind îmbrăcat în zdrenţe, poate să stea în adunarea celor îmbrăcaţi în haine scumpe, fără să se ruşineze”. 1

N-am să continui această călătorie, dar vă asigur că bărbatul nostru nu va fi primit în nici una din tradiţiile popoarelor lumii. Acest ideal este un produs al secolului nostru, care la noi a ajuns abia de zece ani. Un produs al unui continent lipsit de tradiţie, lipsit de religie şi de cultură, continentul hamburgerelor.

Reclamele pe care le vedem pe stradă, în ziare şi la televizor, toate te îndeamnă să fii primul, să fii cel mai bun. Sigur că îndată apare întrebarea: cum să fie toţi “primul”? În tradiţiile tuturor popoarelor pentru a deveni “primul” e nevoie de multă osteneală, trebuie să te umpli de virtuţi. Acum însă e mult mai simplu. Vrei să fii primul? Nici o problemă, cumpără bateriile Duracell şi fumează Kent, dar dacă nu-ţi ajung banii, cel puţin uită-te la una din emisiunile Pro TV, toate îţi vor spune că eşti primul!

Nouă, românilor, această psihologie ne este foarte bine cunoscută de la ţigăncile din stradă. Numai acestea, pentru a te capta, încep să-ţi “ghicească” tot felul de blonde care se ţin de tine, că ai mulţi duşmani şi că o să-ţi vină nişte bani din străinătate. Numai că dacă refuzi să le dai bani, rămâi aceeaşi “cioară borâtă” care ai fost mai înainte.

Toate aceste laude ale timpului nostru noi le primim numai dacă cumpărăm produsul reclamat, altminteri, rămânem aceeaşi români nespălaţi care am fost până la instalarea Pro TV-ului. Sigur că este o traumă psihologică foarte puternică.

Eşti gras? Bea Fanta şi toate fetele vor fi în cap după tine! Eşti pipernicit şi colegii de clasă îţi dau şuturi în fund când te văd? Nu-i nimic, dă-te cu after shave Gillete “pentru bărbaţi puternici”! Eşti o fire enervantă şi de aceea nu ai nici un prieten? Încearcă “sensul adevăratei prietenii” cumpărând un pachet de Royale!

Acum, vă propun să înţelegem de unde această luptă cu “timiditatea” şi cu reziduurile comuniste în noile programe şcolare şi în tot ce vedem şi auzim. Cum alt fel s-ar fi putut vinde unei femei normale din România cizmele acelea lungi, care nouă ne aduc aminte de pescarii din deltă, scumpe cât o vacă? Sau cum s-ar fi vândut nişte hamburgeri de plastilină la preţul pe care poţi să-ţi cumperi un pui, dacă nu s-ar fi afişat mai înainte panouri pe stradă cu portretul unei tinere femei sub care scrie: “Eu să spăl şi să calc”? “Eu să mă mulţumesc cu puţin?” “Eu să fiu devreme acasă?”

Societatea de azi creşte o generaţie de cumpărători: cumpărători de haine, cumpărători de computere, cumpărători de cărţi, cumpărători de contraceptive. E nevoie de multă atenţie pentru a nu ne transforma într-un robot comercial, care cumpără fără discreţie lucruri de care nu are nevoie. Dar mai ales să fim atenţi să nu plătim pentru aceste lucruri de nimic cu propriile noastre virtuţi, cu propria, adevărata noastră demnitate.

Pentru a-şi vinde marfa, casele de modă şi cosmetică au lansat complexul fetei fără prieten. Vârsta de la care o copilă trebuie să simtă acest complex scade în raport cu setea de bani a producătorilor, aşa încât, fără exagerare, îl poţi găsi şi la fetiţele de grădiniţă, deşi, spun unii, într-o formă nevinovată. Aceste mărfuri s-ar fi vândut în proporţie mică, mă refer în special la lenjeria intimă, ciorapi, bluziţe, fustiţe, fiind, clar, nişte unelte de specialitate, însă, odată cu lansarea acestui complex al fetei fără prieten, ele se vând bine şi în rândurile copilelor care încă mai au de susţinut examenul de capacitate.

Deoarece, la această vârstă, e normal ca fetele să nu dispună de atâta bănet (deşi unele, ce-i drept, îi dobândesc singure, folosind cu îndemânare uneltele pomenite mai sus), s-a inventat un complex şi pentru părinţii care sar cu banul, complexul părinţilor încuiaţi la minte. De obicei, aceştia sunt nişte părinţi răi, care nu-şi lasă propriii copii să-şi trăiască viaţa.

Dar cel mai interesant este când vânzătorii de mărfuri stranii ţin predici religioase. Aceste predici ajung la inima tuturor tinerilor mai degrabă decât cele ale Apostolului Pavel: “Dumnezeu ne-a creat atât de minunaţi, El ne-a făcut bărbat şi femeie şi a sădit în noi atracţia unii către alţii. El ne-a poruncit să ne iubim - Dumnezeu Însuşi este Dragoste! Iubiţi-vă, dar, cât sunteţi tineri, cumpărând prezervativele cutare şi contraceptivele cutare. Şi, ca dragostea voastră să nu se stingă niciodată, cumpără-i iubitei tale această trusă de machiaj. Începe chiar acum, tinereţea nu ţine veşnic...”

De fapt, lucrurile stau puţin altfel, firea ne-o spune. Deşi pofta a biruit şi a luat locul minţii, totuşi ne dăm seama că nu-i chiar bine ceea ce facem. Alt fel, de unde panica studentei căreia i s-a spus, pe neprins de veste, că i-au venit părinţii şi sunt pe coridor, iar în patul ei nestrâns mai este cineva? Dar şi mai expresivă este ruşinea de a se întâlni fata cu părinţii băiatului şi invers. Dacă nu-i nimic rău în ceea ce faceţi, de ce vă ruşinaţi? Când a fost să se săvârşească păcatul, pofta a alungat ruşinea, iar când vine timpul să mărturisim, ruşinea se îmbăţoşează. 

Poetul Esop, care nu reprezintă tradiţia Biblică, are o fabulă extraordinară despre ruşine: Zeus, când făcu oamenii, rândui în fiecare felurite înclinaţii, dar uită să le dăruie tocmai Ruşinea. Şi nemaiavând pe unde să o aşeze, îi porunci să intre prin dos. Ruşinea se supără şi se împotrivi. Dar Zeus îşi susţinu cu tărie porunca şi Ruşinea zise: “Intru prin dos dacă n-o să intre şi Eros prin acelaşi loc; dacă va intra el, eu voi ieşi”. Din această privinţă, toţi desfrânaţii sunt neruşinaţi (“Zeus şi Ruşinea”).

Intenţionat am pomenit, şi acum şi mai sus, tradiţiile altor popoare şi credinţe, pentru a nu mă face un apologet nesuferit al creştinismului. Virtuţile umane au fost şi rămân aceleaşi în toate timpurile şi la toate popoarele, ele sunt: modestia, blândeţea, înţelepciunea, dragostea, care niciodată nu cade. I Corinteni 13, 8

Ceea ce ne călăuzeşte spre virtute, ca un fir al Ariadnei, este sentimentul ruşinii, care, după părerea Sf. Părinţi este glasul Duhului Sfânt din noi. Ruşinea nu este prezentă la copii, atâta timp cât aceştia se află în starea de inocenţă fericită, care este dincolo de virtute. Ea apare însă odată cu primele mişcări spre păcat, când copilul află ce este binele şi răul.

Fetiţa care până mai ieri îţi sărea în braţe când te vedea, după ce a văzut un film cu triunghi roşu, roşeşte şi devine foarte tăcută. Această ruşine este ceea ce o opreşte să ajungă la păcat, odată cu vârsta, numai dacă nu se va potrivi emisiunilor care o îndeamnă să-şi “învingă” timiditatea. Această ruşine ar fi salvat-o şi de alte situaţii jenante şi, de ce nu, tragice, redând-o nevătămată viitoarei sale familii, copiilor şi soţului. Ruşinea femeii opreşte ruşinea, spunea unul din Părinţii pustiei.

Ruşinea este starea tuturor oamenilor de după cădere. Atunci când noi ne împotrivim ruşinii, pentru a săvârşi păcatul, noi ne împotrivim glasului lui Dumnezeu care umblă în răcoarea serii şi strigă: Adame, unde eşti? Facere 3, 9

Noi toţi am moştenit această fire, şi cei care cred în Dumnezeu şi cei care nu cred. Dacă vreţi, aceasta este o dovadă că Dumnezeu există, că Biblia este adevărată. Urmăriţi aceasta pe tinerii care vin din provincie la studii în oraşe. Minunaţi-vă de timiditatea lor de care râd prezentatorii de la Pro TV. Minunaţi-vă de roşeaţa din obraji atunci când îşi cumpără un pachet de ţigări într-un bar aglomerat. Minunaţi-vă de modestia cu care stau pe tuşă în discotecile barbare, aşteptând să vină un blues ca să-şi invite la dans fata de care s-au îndrăgostit.

V-aţi întrebat vreodată de ce se sting luminile în discoteci şi de ce aceşti tineri se ruşinează să danseze? V-aţi întrebat de ce adolescentele se închid în cameră şi se învaţă una pe alta acele mişcări nefireşti? V-aţi întrebat de ce studentele din anul I nu se dau scoase din cameră atunci când îşi vopsesc pentru prima oară părul sau îşi schimbă freza? Poate pentru că sunt încă nişte biete copile, care n-ar fi făcut asta niciodată, dacă nu ar fi cerut-o timpul.

Tânărul trăieşte numaidecât acest conflict: pe de o parte, toţi îi spun că aceasta este bine, pe de alta, el simte o puternică împotrivire în adâncul fiinţei sale, pe care nu o poate explica. Glasul lăuntric îi spune că e o neghiobie ca o mulţime de oameni să se adune într-o hală mare şi să se mişte unul în faţa altuia, pe de altă parte, asta-i provoacă plăcere. Atunci, pentru a le împăca pe amândouă, se sting luminile în discoteci, iar cei începători cu totul se ameţesc cu vin ca să alunge senzaţia penibilă. Rămâne doar plăcerea aceea înfricoşătoare, goală.

Începătorii, săvârşesc păcatul cu lumina stinsă. Ei nu numai că se ruşinează unul de altul, dar, fără să-nţeleagă, se ruşinează de blândeţea omniprezentă a Ziditorului. Obiceiul de a stinge lumina ni se trage de la Adam, acesta, îndată după săvârşirea păcatului, a fugit să se ascundă la umbra unei tufe din Grădina Raiului. De atunci noi repetăm gestul bietului Adam.

Noaptea se săvârşesc furturile, violurile, e vremea prielnică pentru păcat. Tot noaptea a ieşit şi Iuda de la Cina cea de Taină ca să-L vândă pe Iisus, după cum ne descrie Evanghelsitul Ioan: Deci, după ce a luat acela bucăţica de pâne, a ieşit numaidecât. Şi era noapte. Ioan 13, 30 Iuda, mergând să-l vândă pe Iisus, ţinea în mână bucăţica de pâine pe care Acesta i-o întinse la masă. Ca să înţelegem frumuseţea acestui gest, trebuie să ştim că în tradiţia iudaică gazda întindea prima bucăţică oaspetelui celui mai iubit. Asta a vrut să arate şi Hristos când i-a întins bucăţica lui Iuda, cu atât mai mult că aceasta nu era o pâine simplă, ci pâinea euharistică, adică însuşi Sfântul Trup al lui Hristos care S-a jertfit pentru toţi, inclusiv şi pentru Iuda. Insistând asupra acestui amănunt, Sf. Ioan ne atrage atenţia asupra gradului mare de neruşinare a lui Iuda, la care a ajuns din cauza patimei.

Lupta cu ruşinea este lupta cu noi înşine. Să nu ne închipuim că dacă rămânem fără un picior sau fără ochi ne numim handicapaţi, iar dacă lăsăm să ni se distrugă unul din sentimentele de bază ale fiinţei noastre ne vom numi atlanţi. Tot handicapaţi ne vom numi, dar nişte handicapaţi monstruoşi, de care nu va mai vrea nimeni să îngrijească.

Este înfiorător că această luptă cu ruşinea le reuşeşte celor care o poartă. Dacă-mi îngăduiţi să mă exprim mai exact, celui care o poartă. Să ştiţi că este cu putinţă să învingem ruşinea şi odată cu ea orice urmă a chipului lui Dumnezeu care este în noi. E nevoie, ce-i drept, de ceva efort, dar nu e imposibil. Noi avem puterea şi libertatea de a ne transforma în nişte monştri care îşi sfârtecă cu răceală propriii copii în numele unei absurde izbăviri de complexe.

Pentru cei care au căpătat obiceiul de a lupta cu ruşinea, există totuşi o posibilitate de a şi-l satisface. Luptaţi cu ruşinea pe care o simţim atunci când nu reuşim să părem ceea ce am fi vrut în faţa celorlalţi, aceasta este o ruşine păcătoasă, izvorâtă din mândrie. Luptaţi cu ruşinea care ne vine atunci când trebuie să mergem la duhovnic să ne mărturisim păcatele de care nu ne-am ruşinat când le făceam. Luptaţi cu ruşinea veninoasă care ne sufocă atunci când trebuie să spunem celuilalt: “iartă-mă, n-am avut dreptate”.

În rest, lăsaţi ruşinea să vă şoptească cele ce aveţi să faceţi, şi aşa veţi scăpa de ruşine.

În ce priveşte complexele, acestea sunt faptele şi gândurile tainice care ne cresc pe faţă şi pe ochi, oricât nu ne-am lupta cu ele. Cum vrei să n-ai complexe dacă te masturbezi, te aprinzi de poftă când vorbeşti cu o fată, eşti zgârcit şi vrei să pari mai mare decât eşti? Lasă-te de acestea şi vei scăpa de complexe. Fă faptele luminii, că Lumina a venit în lume, dar oamenii au iubit întunericul mai mult decât Lumina, pentru că faptele lor erau rele. Că oricine face fapte rele urăşte Lumina şi nu vine la Lumină, pentru ca faptele lui să nu se vadă. Dar cel care lucrează adevărul vine la Lumină, ca să se arate faptele lui. Ioan 3, 19-20

Să lepădăm dar lucrurile întunericului şi să ne îmbrăcăm în armele luminii. Să umblăm cuviincios, ca ziua. Romani 13, 12-13

E cam greu, ce să faci? Lumea toată se transformă într-o discotecă cosmică. Luminile sunt stinse. Totul este gata. În întuneric, un glas cunoscut ne strigă pe nume.

1 “Să stea, fără să se ruşineze, îmbrăcat într-o robă veche alături de cei înveşmântaţi în blănuri şi mătăsuri strălucitoare, de-aşa ceva numai Zi Lu e în stare!” Confucius, Analecte, Cap. 9 [Despre păstrarea regulolor], 9, 27, Ed. Humanitas, 

1995, p. 170.

Calator!

Astazi am citit istoria lui Fernando de la Mina.
Un nobil acuzat de erezie, lutheranism, in Spania Catolica.
O istorie ce se va repeta. Usor sau greu de imaginat, si de trait.
O renastere prin luarea unei identitati umile.
Un nobil, in imaginea unui negustor ce si poarta propriul trup spre rug, prin faptul ca evadand din inchisoare pe o furtuna, intalneste un negustor mort, lovit de traznet, intr o biserica, unde are loc si schimbul de identitate, fiind nevoit, cand Capitanul garzii soseste acolo, sa l duca pe mort inapoi in inchisoare.
Cat de adanca e educatia, si umilinta. Sa asculti ordine de la ceilalti. Sa nu poti exprima taine decat prin liniste si lacrimi.
Apoi un drum de fugar spre Navarra, tinutul libertatii. Toate legate in mister langa iubirea vietii.
Nu poti ramane doar trecator al vietii. Undeva te opresti si alegi ce ramai.
Cat de colorat si in acelasi timp nesatul poate fi scopul si realitatea trairii, pana cand Il gasesti, apoi are loc transformarea spre adevaratele valori.
Nemuritor!


Miercuri, decembrie 27, 2017
Onesti
No more words

ireversibil

Exista un moment când timpul inceteaza sa existe.
E momentul cand anii se opresc. Oricat de mult ar trece.
Intr un anumit sens ramai. Neschimbat ca amintire.
Totul se realizeaza pana la momentul opririi tale. Ce am construit pana atunci e tot ce esti. Nu mai putem adauga nici o amintire, nici o trasatura, nici un mod de raportare la o situatie viitoare, decat ca probabilitate, ca posibilitate in asteptarile construite.
Intr un fel este trist, sa avem sansa sa aducem zilnic in noi lucruri care cu ani in urma nu am fi banuit ca le putem face.
Oprirea din acest punct este uimitoare.
Dar nu e totul. Cel ce devine in viata intr un fel, e ca alegere, ca dorinta de a perpetua modul acesta de a fi. Ireversibil.
Sau timpul iti da sansa sa faci schimbari, cresteri, care sa transforme un om pe structuri cu totul noi si luminoase.
Asa ca atunci cand vorbim de oprirea mentionata anterior, oprirea reprezinta ireversibilul. Ce ai ales sa fii ai ales pentru vesnicie. Ai ales sa perpetuezi un om, trasaturi, atitudini, care vor sta fata in fata cu eternitatea.
Si atunci vesnicia le va da sansa trairii din nou, de data aceasta in dezvoltare fara limita.

No more words, just more tears, eleven.
Today, tuesday, December 18th, 2017
Onesti

Structura!

Strabat viata. Ca o calatorie, cu inceput, neprevazut, cu elemente de vis si implinire, cu regret, cu descoperire.
Ce sunt? Cine esti? Ce inseamna a fi?!
In tacere ma uit la miracolul de a fi! Atat de mult... si apoi ramanand atat de putin.
Suntem ‘celule’ ce se pot dezvolta dinspre sine.
Greutatea lumii ma copleseste. Greutatea raspunderii dinspre personal spre un celalalt.
Atat de multe aspecte implica ‘sinele.’ Atat de complex este ‘nivelul personal.’ Cum esti dezvoltat pentru a fi, plus bagaje genetice, apoi maturizare, ‘definire’ a celui ce devii, prin interactiuni in afara ‘celulei’ familiei... e atat de delicata o fiinta. Si atat de misterioasa in frumos si descoperire. E ca un joc, in care rezonanta defineste umanul.
Si daca la nivel personal fiecare zi e unica, indivizibila... la nivel global, o zi a lumii e absolut magnifica. Daca in schimb  existenta ca factor de devoltare coboara in ce priveste ‘normalitatea’, atunci de la om spre finit sau infinit, din ce devine si spre sine si spre celalat... tabloul devine intunecat. Cu posibilitatea de luminare... sau de noapte, de tacere!
O singura variabila modificata, modifica structural maturitatea si definitia lui, a omului, dar cu certitudine si a lumii inconjuratoare.
Si e doar o zi. O clipa schimba decisiv. Cu atat mai mult anotimpul sau anotimpurile. Radical.
Atunci sunt. Mai mult. Vesnicie te astept!


Luni, noiembrie 20, 2017
Zi fara apus.

dinspre Noapte, si inspre ea!

Noapte buna* prieten drag!
Somnul e singura realitate digerabila din divin spre uman.
Nu pot sa nu zic, ca gandurile te poarta ca un supus in fata vremii.
Si pe noi, ca o amintire ramasa fluturata in clipe inlacrimate cu zambet si curaj spre viitor.

Astazi, luni, octombrie 16, 2017
Zi fara apus!

*Ca sa l citam prin G.L. pe Moisil.

Unde...?

E noapte.
Se dezmorteste umbra si negura veacurilor.
Cum poate umanitatea sa se nasca odata cu fiecare persoana. Sa fie un nou, de fiecare data! Traire, si un univers nou nascut!
Esti! Mai mult decat atat, anul te-a materializat in fiinta si personalitate.
Incepi sa zbori. E desavarsire in chipul si ochii tai copila draga, nespus de draga!
Sunetul inca e necunoastere... pasul inca e in asteptare!
Unde vei fi maine?

Special thursday, september 21, 2017
22:18
More then eternety!
Onesti

Thoughts

"Interactiunile umane dezvaluie caracterele lor. Dar lasa si posibilitatea slefuirii."
"Am întors spatele împotriva voastra tăcând si iubindu-vă!"
"Fosnetul neauzit al umanitatii zace nedescoperit de majoritatea oamenilor."
"Dumnezeu poate fi grandios in inima naturii la fel cum poate lipsi total din admiratia naturii ca arta, saracită de Persoana si Personalitatea Lui!"
"Singura justificare a prezentei voastre langa mine, este o relitate pe care voi o exprimati diferit, dar pe care eu o traiesc, neînteles."
"Am ales sa fiu surd la sunetul clipocirii de cântec cu nuante, realitati si pasiuni tranzitorii. Ajunge un muritor!"
"Pământul acesta a început să mă obosească!"

La provocarea: 'Daca ar fi sa ti spui ultima ta dorinta?' ai raspuns:
C: As vrea sa fiu atat de aproape de Dumnezeu, incat sa vad din slava Lui, ca Moise, sau ca un inger.
R: Sa fiu inmormantat de Dumnezeu!
B: Sa vorbesc cu cei pe care i-am agresat. Simt responsabilitatea sociala!
M: Sa nu mai vad suferinta!
E: Cum ar arata viata condusa de Dumnezeu!?
C: astept inca raspunsul :) ... (fie pentru prima data, fie pentru reamintire)


Jurnal 2: August 24-28, 2016 Poiana Pelegii - Retezat

Asteptare

Ne am asezat la masa casei voastre,
E locul timpului din ieri,
Si e un val de dor din mâine...

Cu suflet în amurg de vesnicie
Cuvintele nu s-au mai strâns sirag
Doar am privit, condusi de nostalgie
Lãsându-ne în zbor si pribegie
Cum timpul iarãsi se aseazã-n prag...

Sunt pasi prin fosnetul necunoscut,
Cu tresãriri de vis, din cântece uitate,
Noi va privim; e iarãsi început,
Dar mâinile si vietile vã sunt înmãnunchiate!

Si timpul ne aseaza iar si iar,
În pragul revederii, în amurg
Spre-un neapus visat,
Vã plãsmuim ca-n sevalet ca dar,
Al asteptãrii vietilor ce curg!

Duminicã, septembrie 03, Zaragoza

Pentru Gabriela, Cristian si Blanca

jurnal

E tarziu!
Mai tarziu ca niciodata!
Lumea nu e nici adormita dar nici treaza.
Sau poate e doar in calitatea neutra de inconstienta. Ca alegere.
Scanez tot ce ultimele zile au adunat in cufarul trairii.
Traiesc intr o lume ce nu mai stie de ce exista.
O lume zbuciumata de dorinte, de ambitii.
O lume ce numeste bucuria atat de lipsit de sens si de valoare, ce lasa fiinta intr o cautare perpetua si nedescifrabila, ca o sete nestinsa.
O lume incatusata in dependente liber consimtite, in general... sau mai putin. De la absurd pana la definitii mai mult decat stiintifice.
O lume ce in acelasi timp poate plange, si apoi sa revina la realitatea cotidianului, ca o lacrima amara numita Las Ramblas. 'E un oras foarte frumos!' Spunea cineva. Dupa ce omul era ingenunchiat iarasi, la picioarele mortii, urate ca la prima victima. Aceasta e naivitatea unei 'frumuseti turistice' atasata vietii insasi.
Si totusi zbuciumul e resimtit intens. Fragil. Ca un vis.
Dar ramane.
Ramane omul cu ochii in departare. Spre trecut, spre prezent... ca in vid, sau spre viitor. Un viitor! Pe cat de subru pe atat de tulburator. Nici macar alarmist nu mai ramane.
Cantaresc clipele ca un ceasornic secundele in asteptare.
Ramane doar un ticait ticsit de greutatea fiecarei alegeri. Devin constient si strig!
Nu stiu daca e maturitate sau saturatie. Sau poate simpla ingenunchere!
Se asteapta urmatoarea statie!
Ultima, si totusi prima din restul zilelor!
Forever and a day!


Spain, Cuenca
0:39

Lacrima noptii

Lacrima noptii

Se vad stelele.
E noapte
Ne pregatim pentru o alta realitate.
O singura noapte schimba spre adanc de traire. Si de atunci lacrimile noptii se aduna , ca un parau spre o zona arida, atat de arida ca usuca fiecare parte a sufletului cuprins de innoptare.
Realitatea parca rupe orice parte din noi, cu atata distrugere ca nu putem astepta decat recreerea.
Noaptea aduce tacere. Omul ramane autentic in imaginea neputintei conditiei lui.
Amurgul pregateste, noaptea si inganarea dinspre dimineata poarta visul spre nazuinta unei zile fara de apus.
E a saptea lacrima pentru aceasi  noapte!

21:05, monday august 14, 2017
Rome, Italy

Rasar stelele

Iuresul meu, sau al vietii ce se scurge pe albia timpului dincolo de zile, imi atrage iar atentia.
Ma opresc, doar la nivelul gandului.
Lumina zilei face iuresul neobservabil. Sunt prea ocupat, si prea grabit spre un alt salt al investitiei de atentie, de lucru spre realizare, sau chiar al perceptiei singulare.
Dar, rasar stelele.
Atunci ochii cauta odihna. Picurii de lumina devin dintr o data mai pretiosi decat orice forma de atactie cotidiana. Luna e zeita in splendoare aici. Gratioasa, cu forme monocrome ce inseamna infinit de dor, de iubire asezata ca un puls al unei emotii de nedescris.
Si tot aici realitatea devine observabila.
Realitatea dincolo de frumusetile ei, ce ti inalta existenta. Realitatea ce te face sa pretuiesti mai mult toate trairile.
Realitatea trecerii.
Realitatea despartirii. A lacrimilor. A sufletului gol in asteptare. In asteptarea unui vis ce a fost.
Rasar stelele ca lumini mici in noaptea lacrimilor. Mici, pentru ca nu putem sa ne apropiem mai mult.
Sunt aproape sapte luni.
Traiesc si parca nu.
Uneori zgomotul te face sa vezi doar directii necesare fiecarei zile. Dar in noapte zgomotele dispar.
Noptile dor. In noapte lacrimile sunt soapte. Soapte de dor, si de iubire ramase nerostite.
In noapte sunt eu. Mai real decat in orice moment. Ingenuncheat, pentru dependenta spre realitati vesnice. "Tot ce nu este vesnic, este vesnic inutil."
...
Rasar stelele!
Sunt dovezi, mici acum, ca lumina vesniciei va rasari in cantecul lumii noastre apuse.

Zi fara apus.
Luni, august 07, 2017
23:49 Venetia

repetare

Ce e special ca tot in aceasta zi dragostea noastra imita dorinta de a aduna anii spre vesnicie.
Cu cat trec zilele cu atat dragostea ne invata cresterea exponentiala, dar si intensitatea ce hraneste inalt sufletul in adancul lui. Neimaginabila realitate fara acesti ani.
Sunetul anilor ne invata mai mult divinul, cerescul.
De asemenea ne invata mai mult miracolul, transformarea. O alta lista din dimensiunea Lui este iertarea, acceptarea, aprecierea.
De neoprit ramane demersul Lui de a experimenta investitia inimii spre a se da cu totul.

Ar fi putut

Se aseaza picurii noptii.
Adanc. E drept sa spunem ca nu ne am obisnuit!
Sunetele sunt mai intense, bataile inimii mai clare si stiute.
Viata zvacneste spre propria murire, zi de zi, ca o alergare de neoprit.
Mai sunt. E drept intr un nabir, adanc de noapte, ca un vis, asa se poarta aripile realitatii.
Uneori e intensa absenta, foarte intensa. De multe ori insa e un suav moment in asteptare.
Sa vin ziua in care iubirea imbratiseaza, poarta cuvinte, si mangaiere.
Suntem pierduti printre zile lasate in urma, numite simplu amintiri. Amintiri ce cu drag iti aseaza prezenta.
Prieten drag, ingenunchez la jumatate de an, mai constient de lacrima asezata spre rostogolire pana la pragul vesniciei, cand noaptea rece va fi cufundata intr o zi fara apus.



luni, iulie 17, 2017
22:00

Stau ascuns intre picurii noptii.
E tarziu. Destul de tarziu. Somnul nu indrazneste sa imbratiseze fiinta.
Retrospectiv sunt mereu insetat, ranit, si strain de mine sau mai clar spus, natural pana la negare.
Insetat pentru ca ceva imi cheama sufletul la realitati mai adanci decat mine, sau orice inconjurator.
Ranit pentru ca iubirea plange. Din ambele directii.
Strain de mine, pentru ca gasesc in mine trasaturi ce natura le place dar inima schimbata le uraste.

Imi misuna idei, despre trairi, despre realitati umane sau mai mult.
Observ aspecte in jurul meu, de la oameni pana la diferite actiuni din elementele ce mi compun interactiunea.
Toate ma cheama sa meditez, sa exprim...
Vad cum fiintele alearga spre viata sau spre moarte.
Spre tinerete in pas cu batranetea.
E trist si e plin de speranta in acelasi timp.
Trist pentru ca frumusetea tineretii se pierde ca o ploaie urmata de luni de seceta. Plin de speranta pentru ca vesnicia si intoarcerea Lui e realitatea in fata careia mi se inchina sufletul in asteptare.

Egalitate

Astazi ai depasit prima ta lume, ca numar de zile.
Ieri erai un mic ghemotoc, astazi o mica si frumoasa imagine perfecta de copil.
Esti o minune purtata de timp, pe bratele Lui.
Cum sa te vad altfel decat in alergarea ta de a deveni printesa spre maturitate.
Timpul aseaza permanent chipul tau, ultimul acoperind precedentul.
Astazi esti aproape egala cu lumea ta. De maine esti mai mult spre ce va fi umblarea ta deplina in viata. Un pamantean ce se lasa reconstruit spre vesnicie.

Maine vei vorbi, tot maine vei pasi gratios pe pamantul de sub picioarele vesniciei.
Vei aseza propria valenta de exprimare si analiza, ca o recucerire spre limbaj si joc intelectual.
Te asteptam

Am ramas

Draga Calyster
O parte din mine moare, alta traieste.
Se aseaza dor si drag de vesnicie, cu o intensitate de nestavilit.
As vrea sa zbor.
Acolo unde timpul se suprapune si locurile raman pentru totdeauna acasa.


Sabbath may 27, 2017
Forever and a day!

Radacini

Dear Calyster... iti spun cu tâlc o poveste! Povestea celor patru brazi. Scurt!
Astazi se implinesc zile de cand larimile au fost asezate în pamant, cu iubirea, rupand inimile spre zdrobire si prabusire.
Dar astazi am vazut copacii verzi, vesnic. O renastere ce incepe intr o zi!
Imi raman clipe de voi, numarate spre traire.

Verdele viu ramane pentru noi, sa ne aminteasca de voi.
Cu greu pasii nostri vor sa inainteze in fiecare aspect al trairii.
Sadim radacinile si in acelasi timp inaltam privirea si trunchiul spre cer!

Intre o zi fara de apus spre un 'Forever and a day!'



Miercuri, aprilie 27, 2017
23:53

Astazi am mai apus încã o datã.
Nu stiu de ce exista realitati greu de acceptat, sau greu de uitat.
Unele 'tresariri' ale vietii creaza 'unde' sau 'reverberatii' spre infinit.
Viata te poate invata cauza-efect ca lege, ca asteptare, ca posibilitate, dar tot te si 'surprinde', aduncand 'tresarire'!


Luni, aprilie 17, 2017
Onesti 22:25
No more words
Zi fara apus

nu mai sunt

Esti chemat sa traiesti viata la fel de intens, fie ca timpul e mai mult, sau mult prea putin.
Timpul te impinge sa traiesti chiar si atunci cand crezi ca nu mai poti inainta.
Infumurarea sensului, pentru lumea aceasta este absurda, ca si casa din aburi de fum.
Am fost creati sa fim mari, spun unii, sa fim cineva...
Viata aceasta nu poarta decat umbre si tenebre.
Imparatia mea nu e din lumea aceasta! Spunea El, Unicul ce avea viata in El Insusi.

Viziunea noasta aici este una neglorioasa. Pierdem.
       Dar atunci cand suntem slabi, suntem tari, umilinta vine intai si apoi inaltarea. Tot se mizeaza pe alte slogane atat de usor de inteles in imitarea efortului, de a deveni cineva cu viata ta. "Tu poti face, poti deveni... e luciferic, chiar si in materia spiritualitatii plasmuite, sau a motivationalului inselator.

        Realitatea este ca viata noastra nu are nici un sens, e durere, imbatranire, umilinta, ca vrem sau nu vrem sa recunoastem.
Ce schimba paradigma considerabil este vesnicia prin clipa de acum.
O speranta si o asteptare spre vesnicie poate schimba real prezentul. Dar de altfel, tu nu esti mare. Esti la fel de dependent de viata., ca in ziua in care te nasteai si doreau plamanii aer, cu orice pret. 'Eu sunt' spune doar El. Eu nu sunt.
Realitatea ta fara El este ca nu esti. Nu poti fi. Ne poti/ nu vei ramane.
Si aceasta realitate lasa lacrima sa se intoarca in tarana.
Niciodata n-ai fost creat sa fii cu viata in tine insuti. E limita de a fi creatie. Dar a avea viata, chiar si
prin dependenta totala de el, inteleg aici, ca e ceva extrem de important si maret. A trai.
Aici sunt doar ca sa primesc invesnicirea Lui. Asa am fost cu intotdeauna, cu dependenta de invesnicire.
Cu umilinta, si mic, recunosc... depind de viata, singurul ce se numeste Viata.
Multumesc si facem cunostiinta!
Traiesc! Dureros uneori dar cu vise si sperante din azi spre un maine de inviere si vesnicie!

Luni, aprilie 10, 2017
Onesti
21:39

Repetare

Calator!
Cerul este acelasi, cu mici modificari de stele si orizont!

Adunam anii!
Sa ne convingem ca visele noastre sunt dincolo de orizont.

Raman mut.
Mereu in acelasi loc. Ca o poposire de loc si de drag!
Dar mai ales de dor si cautare!
Am retrait timpuriu si inlacrimat sfarsitul unui maine.



No more words
Zi fara apus
Luni, aprilie 03, 2017 Onesti
21:40

înghet

Iarnã fãrã apus...

Lucrul care îmi atrage atentia este cât de greu sunt perturbate fiintele umane în mersul lor. Devenim ca natura. Îsi urmeaza cursul, ca pe o lege.
As dori zilele sa nu fie toate la fel... ci in functie de trãiri...?! Doar noi trãim zilele! Într-o arie umanã restrânsã generos.
Doar trãirile personale si influenta generatã de interactiunea umanã (exceptie: nenatural si la nivel material... exacerbat) mai modificã, în substantã si consistentã, realitatea.
Astfel as dori anotimpurile sa se modifice mai usor... sau sã se permanentizeze diferit.

Omul a rãmas pradã neschimbãrii; sau a neschimbãrii adevãrate. Chiar dacã viata lui e iarna rece, si tristã si sãracã. Rãmâne pradã ciclicitãtii nefericirii, anotimpului rãmas farã viatã.

De aceea astept, sau traiesc. Mâinile apucã Fiinta, nu doar spre informare intelectualã sau simplu discurs, ci spre sperantã, transformare, ridicare, înviere, viitor, realitate.
E iarnã farã apus doar prin trãirea neiubitului si încapãtânarii de a te lãsa zilnic neîntors la viatã.
Rãmân sã trãiesc promisiunile Lui, materializate dinspre 'ieri', în 'acum' spre 'vesnicie'! Urmeaza vesnicul anotimp fara farâme de rece, nedefinit decat in realitatea visului din Cuvant.
Utopia utopicului.

Luni, martie 20, 2017
21:40 Onesti

Sarac

Nu pot sa mai adun...

nici clipele, nici zilele, nici anii.

Sunt prea sarac, si prea ranit!

 

Nici dinspre ieri,

dar nici spre maine, nu mai stiu.

 

Oriunde imi asez privirea,

sunt pasi ce imi arata si mai mult,

cum sufletul asteapta revenirea.

 

Cum as putea sa fiu mai mult spre ieri,

cand Tu m-astepti mereu in azi spre maine?

Cum as putea insa in azi sa poposesc,

cand lacrimi sunt si pentru ieri si pentru viitor?

 

Raman sa poarte gandul si fiinta doar un maine!

Speranta si putere pentru un prezent zdrobit,

din ieri, cand Tu ne-ai construit intr-un adanc iubit,

spre ‘nveșnicire!

 

luni, martie 13, 2017

onesti, 21:00

 

 

luni, martie 13, 2017
onesti, 21:00

Reintalnire

Draga Calyster
Timpul s-a oprit. Culorile trebuie reasezate. Imaginea realitatii necesita renastere.
Priveste. Stam asezati pe singura realitate ce ne construieste spre vesnicie.
Ochii tai inlacrimati poposesc in imaginea viitorului. Langa tine am invatat ingenuncherea.
Venim dinspre ieri. Fara geneza suntem debusolati. dar venim din ieri. Ne uitam inapoi pentru a aseza dragul de a gasi Fiinta.
Timpul s-a oprit. Nedefinit. Te-am regasit, Dragul meu Creator.
Printre neguri esti Singurul. Luceafarul diminetii. Diminetii zilelor fara apus. Mi-e dor de vesnicie. Pot sa gust dorul. Inlacrimat, e drept. Dar e amintirea unei clipe, cu gust implinit spre vesnicie.
Astept. Grabesc.
Te cunosc spre reintalnire Prieten drag!

Luni, martie 06, 2017
21:25 Onesti

Thoughts - Nuante de caracterizare in fiinte

"Ervin: O personalitate stabila de mister si aura, de rug si clipocit de paraias. Capabil de investitie pasionala cu tablou artistic sau pur practic, intre un acum sau visare de idealuri precise si chiar neatinse inca.
Uneori tacut, alteori puternic argumentativ, uneori prezent, alteori disparut fara urma, purtat intre plan si datorie sau dorinta si libertate, asezat ca o preocupare de vesnicie ce se maturizeaza in lupta si abandon de cantec spre infinit!"

"Stephan: Este imaginea baiatului ce descopera universul, de veacuri iubit si aprofundat prin/de generatii. Mirarea si 'evrika'/wow-ul descoperirii ramane o traire interioara, neexprimata, ci doar tradata de de vidul, nevoia de informatie, certitudini sau de persoane ce pot avea similitudini de interes si pasiune onesta!
Stabilitatea si devotamentul, precum si nevoia de atasament la nivelul increderii definesc lejeritatea de a aborda si indragi persoane, locuri evenimente sau preocupari suprapuse.
Cuvintele exprima o pasare eliberata din colivia conventionalului spre mai mult!"

"Miruna: E o frumusete aparte felul ei de a trai si a exprima realitatile. Vorbeste cu maturitatea unei fiinte ce a cantarit lucrurile si le exprima cu solidaritate fata de ele, convingere si stabilitate. Nevoia a creat oportunitati de exprimare a relatiei sora-frate; Stephan insotind-o la masina pentru valiza, iar ea dragalas aducandu-i scaun fara ca Stephan sa ceara. Nu doar ca un deranj lingvistic pastoral adus la tacere, ci ca o reflexie a iubirii, pentru confortul fratelui ei. Vesnic chip al iubirii, in zambet celest de puritate si zbor fara lacrimi expuse!"

"Blanca: Chipul actual al tau, cu o personalitate mai mult decat stabila, insetata, intre doua culturi cu franturi de tranzitie.
Jocul nestavilit de giumbuslucuri exprimate atat de curat si neumbrit de politici imbatranite in hainele varstei. Ochii tai, ca o reflexie a mintii si a sufletului inimii straine de duplicitate, fals, combat existenta in hainele naturale ale intelegerii ascutite si in forma timpului ce se varsa peste persoana si parerile tale.
Esti un vis nestavilit in materializarea infinitului, in proportie de clipa si traire intensa spre mai mult, nerisipit!" August 24-28, 2016 Poiana Pelegii - Retezat

"Cristina: Tablou actualizat intre imagine din trecut spre prezent, cu o cautare de divin ce nu ramane neobservata.
Zambet presarat cu duiosie, interes neafectat de egoism in defavoarea persoanei in care se investeste.
Mers gratios al cuvintelor exprimate, ca o reflexie a unei gandiri mature, profunde, ce poate influenta si stabiliza timp de furtuna sau calm nepotrivit.
Doritoare de vesnicie, ca o pasiune de neoprit si imposibil de mimat sau suprimat!" August 24-28, 2016 Poiana Pelegii - Retezat

"Robert: Pasional, cu trasaturi practice, furtunos in actiuni sau exprimare.
Cu spirit practic ascutit in nuante ingineresti de rasfat al detaliilor lucrurilor ascunse obisnuitului. Insetat in a aduna parti de km, de tara, realitati sau lume, in mana ce acopera degajat arta explorarii prin condus.
Purtat prin definitie catre aparare si dreptate, cu nuante si substanta de corectitudine nepolitica!"

Jurnal 1: August 24-28, 2016 Poiana Pelegii - Retezat

Sunete

Dintr-o iarna fara sfarsit
... o imagine de inviere...
O primavara timpurie,
Pasesc timid... un nou inceput ce as dori sa-l pot refuza,
Dar sunt nevoit sa fiu asezat in timp,
Ca o initiere melancolica a primilor pasi...
Strain!
...

Cu glas de flori in miliarde de culori.

Asteapta,

Ca un vas ce se pierde in necuprinsul oceanului!


Luni, februarie 27, 2017
Onesti 21:44

Acelasi vis!

Acelasi vis!


De ai sti fetita mea
De câte ori,
În chipul si în glasul tãu
Am asezat din inimã
Un nesecat izvor,
De cânt si de imbratisare pentru viitor.


De ai sti privire gingasã ce esti,
Cum gânguritul si zâmbetul tãu,
Ne a rascolit din întristare ne-ntrerupt,
Pe drumul necuprins de cãlãtor,
Un nesecat izvor,
De Paradis în asteptare si de dor.

De ai sti copilã cu parfum de vesnicie,
Ca fiecare clipã lângã tine
E-un dar divin,
miracol ce ne poarta cãtre infinit.
Ce sparge al pãmântului zavor,
Cãtre divinul nesecat izvor.

O, tu fetita mea,
Cât vom trai, cã-i mult, ori cã-i mult prea putin,
În gând si ochi, te vom purta mereu,
Înlãcrimati,
Cã tot te-nalti sã zbori din cuib.
Vãzduhul iti asteaptã aripile-n zbor...
...Cât încã pasii tai, se tot aseaza langa noi,
Ne tii de mana,
Si ne legi invesniciti,
Traind in clipe, spre acelasi vis nemuritor.


Pentru Clarice
Luni, februarie 20, 2017, Onesti
11:13

Îmbrãtisare

Te privesc...
Printre zile, de aproape si de departe... încã mai esti!
Ziua aceasta te ascunde mai mult, si mai adânc! Si toate de acum înainte...
Niciodata nu vom mai fi la fel.
Pasul devine ca o umbra ce nu poate sa-si ia niciodata forma realitãtii.
Viata a devenit ca o dimineatã rece, singuratica, sãracã, strãinã, un mers pãtãt de spatiul luminii difuze, ce-mi naste intrebarea dacã e vis sau sunt treaz!
Nu mã stiu si nici nu mã vãd mai departe de 'acum si aici', decat cate putin în fiecare clipã, uimit cum îmi adun zilele, încet, nespus de încet.
Fosnetul pasului imi aratã cã nu visez.
Viitorul este ca o imagine rãmasã în fundal... ca o reverberatie sugrumatã cu fiecare privire lãsatã sa cadã înlãcrimatã pe pãmânt...
Si doar asa rãmân si/sã te îmbrãtisez...

No more words
Luni, februarie 13, 2017
22:19 Onesti

Trecere

Trec zilele!
Ca un zbor de pasare!
Ca un iures intre apus si rasarit!
Mai esti?
Ramanem inca aici!
De ce? Ma port mai departe, spre un necunoscut! Sa asez in propria vietuire sansa de investire spre celalalt.
E ceva mai important decat a fi imaginea Lui, a Creatorului spre un altcineva?!
Pierdem clipe, pierdem ganduri... ne pierdem pe noi insine in zile. Una cate una, si unul cate unul.
Intr-un singur fel suntem "invesniciti"; spre celalat.
Ramanem.
Si totusi vesnicia ramane incomprehensibila capacitatii noastre limitate de timp si spatiu.
Cum as putea vreodata sa-ti strang in brate veacurile de ieri si spre maine!
Te-astept!

Duminica, februarie 12, 2017
Onesti

Liniste

Toate par sã se aseze cu trecerea timpului.
Mai putin sufletul meu!
Pe cat de adanca e rana, pe atât de strãin mã simt într-o realitate rece, ce devine convingãtoare prin impunere.
Parcã trãim realitãti paralele. Retrãiesc intens clipa unei zile fara apus!
E liniste.
Mai esti?


Luni, februarie 6, 2017
Bârlad

Justificare

Nu mai am cuvinte!
E Zi fara apus!
Invat sa sufar intens! Nu ca o alegere!
Astazi am fost in gerul napraznic de ora 8:30 intr-un loc unde muzica a murit, cum era si cazul.
Singur! M-am simtit atat de singur. Ca niciodata!
Era tacerea! Prea multa liniste. Am simtit propriile lacrimi inainte sa se rostogoleasca. Plecand din inima atat de indurerata, am auzit cum propriile ganduri calcau zapada scartaind.
Cu o zi inainte am vazut ultima imbratisare, si ultima privire.
Acum am inteles cat de adanca e prietenia.
Am esuat sa te ajut in vreun fel, deplin prieten drag! Si asta doare!
Doare pana spre prabusire. Nevindecabil!
Am privit neputincios zile cum speranta ta privea langa vise comune, atat de mult asteptate impreuna.
Cat de mult as fi dorit sa fi oferit mai mult. Din credinta Lui, sa fi putut rosti mai mult, ca El!
Iarta-ma!
Vesnicia este atat de aproape de tine! La o sclipire de inviere!
Si cumva mult prea devreme ai rapus darul ce erai in viata tuturor.
De aceea ramai ca o zi fara apus! Irepetabil. De neinlocuit! Singura data cand ai putut tu sa ranesti a fost acum!
Daca as fi putut as fi oprit ziua ta, ultima zi, sa nu mai apuna nicicand. Dar n-am putut. Si asta doare!
Nu stiu de ce atat de mult, atat de intens! In crescendo!
Ramanem!


Joi, ianuarie 19, 2017 Onesti

Lacrima!

Lacrimã

Am plâns!
Povara inimii rãnite-n început ori miez de noapte...
Cântecul nemuririi, râmane de trait!
Acum abia strãpung doar soapte,
Sunt prea sãtul,
Si trupul mi-este greu înmãrmurit!

Tot plâng!
Privirea ta, a lor...
Un ne-nteles adanc, si de copil,
Adunã suferinta peste zile si chemãri,
Sunt nesãtul de clipe si visãri...
Pânã ce inima rãnit-a fost!
Si prãbusit, însingurat, flãmând...j
Astept!
Sunt lacrimi, printre picurii de ger,
Amestecate-n ingeri si cu aripile lor.
Par înghetate in clipocit si dor!
...A amutit vazduhul întelept!

E rece!
O lacrimã mai cade ne-ntrerupt,
De sânge!
E chiar la margine de veacuri, si de drum...
O cruce! Ori e totul... ori e fum!

E rece si astept!
Iar plâng...
Sunt iar cuprins, cu pasul drept,
Imbrãtisat in moartea Lui!
Trãiesc...
Sau mor!
Cãci vreau mai mult sa-L înteleg,
Si... sã-i rãspund la:
Te iubesc!

Cornel & Gabriela Nechita !
No more words
Marti, ianuarie 17, 2017- Onesti

Ganduri de seara!

Gânduri în apus!

Mi-e dor de focul de la gura sobei!
De ei, adunati nu sã priveasca la Tv/Pc sau fiecare în mobil, ci unul spre altul, chip si cuvânt.
Mi-e dor de voi, zile de sanius! Nu de zgomotul jocurilor online.
Mi-e dor sã privesc pe geamul de la tren. Pierdut în zare, printre ganduri, si furat în priviri de case sau oameni ce rãsar pe drumul ochilor încântati de naturã.
Mi-e dor sã cânt, nu doar sã ascult itunes sau youtube.
Mi-e dor de ochii asezati în carte, da, cu miros de carte, cu fosnet de paginã, cu pagina îndoitã la colt, pentru semn, si cu foaia ce noteazã ideile alãturi, sau creionul ce aseazã semnul exclamãrii pe lateralul scrisului!
Vreau o diminuare a zgomotului de taste, pentru sunetul penitei pe hârtia gata sa adune cuvinte... o diminuare si o intensitate diferitã de luminã în noapte. De la albastru sau alb spre lumina noptii cu sclipiri de stele, sau luna plinã.
Mi-e dor sa alerg, sã merg cu bicicleta.

Mi-e dor sa te vãd în realitate, sã-ti vãd chipul, si sã-ti las cuvintele sa atingã în nuante unice sunetul, sa pot sa-ti memorez vocea.
Mai pot sa fiu sãrac? Sau mai pot fi bogat din nou?!

Bârlad, luni, ianuarie 2, 2017

Buna dimineata 2017!

Stau treaz între doua veacuri!
Privesc pe fereastra sufletului meu înstrãinat în necuprins, dar străin chiar anilor adunați până în acestă clipă, ce mă învață să-mi opresc temporar trecerea.
Sufletul mi se fãrâmã sub greutatea stărilor așezate elegant, sau mai brut, pe trairea ultimelor clipe.
Sunt încã în 2016, sau ... nu am curajul sa pășesc pe norul fraged de zile, definite mai mult decât impersonalul matematic (deocamdată) 2017!
Sunt om! Și aceasta spune mai mult decât pot exprima vreodată. E trăirea colectiv unită din experiența ta și a mea, și a umanității de veacuri.
Când bucuria, fericirea, dragostea, zâmbetul, prietenia, jocul, îmi așează din trairea mea de ieri, în prezent paginile, sufletul simte dragul și curajul de viitor edenizat în speranța reașezării tabloului pentru care știu și tu și eu, că am fost creați să- l permanentizăm spre libertate și zbor! E vis de copil, de înger, de iubire divina, de clar și de sens.
Dar sufletul meu rămâne îngenunchiat și spre un prezent sub povara lacrimilor ce apasă aripile gata să se sfarme. Lacrimi din suferință, din incertitudini, din promisiuni așteptate... Lacrimi din vise stinse!
Lacrimi din unitatea ce iubirea o leagă, ce te rănesc când cel de lângă tine este rănit.

Si asa, între veacuri, mă regăsesc oprit între lacrimi si zâmbet de copil, vinovat sau nevinovat, dinspre ieri spre un mâine.
Bună dimineata 2017! Nu te cunosc! Suntem străini! Mă invit sub clipele tale, numite zile, să pășesc timid spre necuprins!
Ar mai fi ceva 2017. Nu sunt singur! Sunt cu Tata!

Onesti