Stau treaz între doua veacuri!
Privesc pe fereastra sufletului meu înstrãinat în necuprins, dar străin chiar anilor adunați până în acestă clipă, ce mă învață să-mi opresc temporar trecerea.
Sufletul mi se fãrâmã sub greutatea stărilor așezate elegant, sau mai brut, pe trairea ultimelor clipe.
Sunt încã în 2016, sau ... nu am curajul sa pășesc pe norul fraged de zile, definite mai mult decât impersonalul matematic (deocamdată) 2017!
Sunt om! Și aceasta spune mai mult decât pot exprima vreodată. E trăirea colectiv unită din experiența ta și a mea, și a umanității de veacuri.
Când bucuria, fericirea, dragostea, zâmbetul, prietenia, jocul, îmi așează din trairea mea de ieri, în prezent paginile, sufletul simte dragul și curajul de viitor edenizat în speranța reașezării tabloului pentru care știu și tu și eu, că am fost creați să- l permanentizăm spre libertate și zbor! E vis de copil, de înger, de iubire divina, de clar și de sens.
Dar sufletul meu rămâne îngenunchiat și spre un prezent sub povara lacrimilor ce apasă aripile gata să se sfarme. Lacrimi din suferință, din incertitudini, din promisiuni așteptate... Lacrimi din vise stinse!
Lacrimi din unitatea ce iubirea o leagă, ce te rănesc când cel de lângă tine este rănit.
Si asa, între veacuri, mă regăsesc oprit între lacrimi si zâmbet de copil, vinovat sau nevinovat, dinspre ieri spre un mâine.
Bună dimineata 2017! Nu te cunosc! Suntem străini! Mă invit sub clipele tale, numite zile, să pășesc timid spre necuprins!
Ar mai fi ceva 2017. Nu sunt singur! Sunt cu Tata!
Onesti
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu