Stau ascuns intre picurii noptii.
E tarziu. Destul de tarziu. Somnul nu indrazneste sa imbratiseze fiinta.
Retrospectiv sunt mereu insetat, ranit, si strain de mine sau mai clar spus, natural pana la negare.
Insetat pentru ca ceva imi cheama sufletul la realitati mai adanci decat mine, sau orice inconjurator.
Ranit pentru ca iubirea plange. Din ambele directii.
Strain de mine, pentru ca gasesc in mine trasaturi ce natura le place dar inima schimbata le uraste.

Imi misuna idei, despre trairi, despre realitati umane sau mai mult.
Observ aspecte in jurul meu, de la oameni pana la diferite actiuni din elementele ce mi compun interactiunea.
Toate ma cheama sa meditez, sa exprim...
Vad cum fiintele alearga spre viata sau spre moarte.
Spre tinerete in pas cu batranetea.
E trist si e plin de speranta in acelasi timp.
Trist pentru ca frumusetea tineretii se pierde ca o ploaie urmata de luni de seceta. Plin de speranta pentru ca vesnicia si intoarcerea Lui e realitatea in fata careia mi se inchina sufletul in asteptare.