Rasar stelele

Iuresul meu, sau al vietii ce se scurge pe albia timpului dincolo de zile, imi atrage iar atentia.
Ma opresc, doar la nivelul gandului.
Lumina zilei face iuresul neobservabil. Sunt prea ocupat, si prea grabit spre un alt salt al investitiei de atentie, de lucru spre realizare, sau chiar al perceptiei singulare.
Dar, rasar stelele.
Atunci ochii cauta odihna. Picurii de lumina devin dintr o data mai pretiosi decat orice forma de atactie cotidiana. Luna e zeita in splendoare aici. Gratioasa, cu forme monocrome ce inseamna infinit de dor, de iubire asezata ca un puls al unei emotii de nedescris.
Si tot aici realitatea devine observabila.
Realitatea dincolo de frumusetile ei, ce ti inalta existenta. Realitatea ce te face sa pretuiesti mai mult toate trairile.
Realitatea trecerii.
Realitatea despartirii. A lacrimilor. A sufletului gol in asteptare. In asteptarea unui vis ce a fost.
Rasar stelele ca lumini mici in noaptea lacrimilor. Mici, pentru ca nu putem sa ne apropiem mai mult.
Sunt aproape sapte luni.
Traiesc si parca nu.
Uneori zgomotul te face sa vezi doar directii necesare fiecarei zile. Dar in noapte zgomotele dispar.
Noptile dor. In noapte lacrimile sunt soapte. Soapte de dor, si de iubire ramase nerostite.
In noapte sunt eu. Mai real decat in orice moment. Ingenuncheat, pentru dependenta spre realitati vesnice. "Tot ce nu este vesnic, este vesnic inutil."
...
Rasar stelele!
Sunt dovezi, mici acum, ca lumina vesniciei va rasari in cantecul lumii noastre apuse.

Zi fara apus.
Luni, august 07, 2017
23:49 Venetia