“Meditez mereu, de cîte ori îmi vine în minte cazul lui Petru, la destinele neîmplinite din cultura noastră. De cîte elemente ţine o asemenea neîmplinire? Dacă lăsăm deoparte problema condiţiilor, a marilor factori inhibitivi externi, şi ţinem seama numai de natura interioară a individului confruntat cu o sarcină culturală — pe care el şi-o asumă şi şi-o impune printr-o justă scrutare a traiectoriilor culturii din care face parte —, atunci apar două tipuri distincte de ratare: una, care este totuşi glorioasă şi nu cea mai frecventă la noi, ţine de însăşi exacerbarea conştiinţei destinului propriu. Ea apare sub forma urît constructivă a voinţei de operă sau, în filozofie, a voinţei de sistem. La nemţi, cazul tipic este cel al lui Hartmann (vezi vorba lui Heidegger despre el, cu mersul din staţie în staţie, ca tramvaiul), iar la noi, cazul lui Blaga, cu monumentalitatea lui artificială (opera văzută ca „templu“ al persoanei, construcţie de dragul construcţiei). La această categorie — „glorioasă“ — a neîmplinirii, destinul este gîndit în prea mare măsură ca realizare de sine a eului, opera devenind o faptă cantitativ calculată în raport cu „împlinirea vieţii“. Trilogia valorilor de pildă, operă obosită, apare ca realizare exterioară, ca un fel de pariu cu sine dus pînă la capăt, în timp ce Trilogia cunoaşterii pare singura scrisă cu verva ideii spontane. În acest prim caz, autorul nu îşi realizează condiţia de simplu mediu traversat de idee, ci se resimte excesiv pe sine ca ins, mutînd accentul de pe operă pe realizatorul ei.
Cealaltă formă de neîmplinire — şi care la noi dă regula — vine din absenţa unei conştiinţe ferme a destinului propriu, adică din incapacitatea de a gîndi fiecare gest cultural ca element al unei coerenţe de ansamblu. Viciul este aici tocmai lipsa de „construit“; viaţa ta devine o scenă a întîmplării şi a prilejului. Te laşi dirijat din afară, fără să selectezi oferta în raport cu unica articulaţie a proiectelor proprii. Această pierdere în fapte mărunte şi ocazionale (cronici, articolaşe, emisiuni la radio, prefeţe, traduceri care îţi sînt propuse — toate, forme de anexare la „întîmplările“ climatului cultural) reprezintă calea curentă a neîmplinirilor noastre.“
Gabriel Liiceanu. Oct 1980
Luni, martie 05, 2018
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu