Mai esti?
Putem trece fara sa obvservam. Poti trece fara sa fii observat.
Era cat pe ce sa alunec in neantul zilelor, daca nu era clipa de meditatie inainte de adormire.
Uneori e greu sa vezi, sau nu mai vrei, sau nu mai poti, sau e prea neinteles.
E un gol al timpului, al zilelor, al locurilor, dar mai ales al oamenilor ce se adanceste in suflet.
Daca nu a fost, nu se formeaza nimic.
Dar daca a fost, o oprire a timpului, ca e o secunda sau cu investitie semnifcativa de timp, loc si persoana atunci ne modelam fiinta ireversibil.
Devenim incrustati in realitati, fie ele si trecatoare.
Aceasta ne face memorabili, sau mai putin.
Cu timpul ne pierdem in spatiu si timp. Dar ceva ramane. Mereu.
O farama de mine purtata ntr um chip, sau un loc, in acea trecere secundara ce a devenit semnificatica.
Uneori ne irosim in clipe sau zile fara rost, sau chiar degradant.
Alteori ceva, cineva ne modeleaza ireversibil.
Din noi, din altul, din altceva... dar unii din vesnicie.
Doar asa peste veacuri, ochii vor cauta: mai esti?
Today, monday, august 27, 2018
22:47 Cuenca, Spain
luni, 27 august 2018
miercuri, 22 august 2018
...
Se opresc toate.
Nu se mai grăbesc stelele. E o liniste neobișnuită. Poate doar că o privesc?! Pentru prima dată dupa pagini rupte adanc din noapte, pentru neliniște, de atâtea ori ... acum aștept.
Ascult. E ticăitul meu, al ceasului de perete, al naturii, într-un fundal de noapte adâncă, departată.
Ating noaptea.
Imi ating gândurile.
E atât de liniște.
Cuvintele sunt libere în ganduri, neîngrădite, cu mari eforturi dorind să se strivească în noapte, soptite. S-ar pierde sau ar fi atât de ascuțite, încât ar fi înfricoșate de soarta lor de cădere în disgrație, dacă ar fi normal exprimate.
Dar șoapta cucerește... apoi e învinsă iar de gând.
Cerul e singurul care sclipește natural. Atât de natural și atrăgător. Pare atât de ușor de cuprins în palme.
Restul sunt umbre. Umbrele nopții. Unui perpetuu inert.
Orizontul devine vag, dar detașabil ca necesitate.
Nu mai sunt culori în noapte.
Nici macar o fărâmă.
E ca și cum m-aș întoarce în timp.
Sau aș merge în veșnicie.
Almost the same day
UK
Nu se mai grăbesc stelele. E o liniste neobișnuită. Poate doar că o privesc?! Pentru prima dată dupa pagini rupte adanc din noapte, pentru neliniște, de atâtea ori ... acum aștept.
Ascult. E ticăitul meu, al ceasului de perete, al naturii, într-un fundal de noapte adâncă, departată.
Ating noaptea.
Imi ating gândurile.
E atât de liniște.
Cuvintele sunt libere în ganduri, neîngrădite, cu mari eforturi dorind să se strivească în noapte, soptite. S-ar pierde sau ar fi atât de ascuțite, încât ar fi înfricoșate de soarta lor de cădere în disgrație, dacă ar fi normal exprimate.
Dar șoapta cucerește... apoi e învinsă iar de gând.
Cerul e singurul care sclipește natural. Atât de natural și atrăgător. Pare atât de ușor de cuprins în palme.
Restul sunt umbre. Umbrele nopții. Unui perpetuu inert.
Orizontul devine vag, dar detașabil ca necesitate.
Nu mai sunt culori în noapte.
Nici macar o fărâmă.
E ca și cum m-aș întoarce în timp.
Sau aș merge în veșnicie.
Almost the same day
UK
Abonați-vă la:
Postări (Atom)