...

Se opresc toate.
Nu se mai grăbesc stelele. E o liniste neobișnuită. Poate doar că o privesc?! Pentru prima dată dupa pagini rupte adanc din noapte, pentru neliniște, de atâtea ori ... acum aștept.
Ascult. E ticăitul meu, al ceasului de perete, al naturii, într-un fundal de noapte adâncă, departată.
Ating noaptea.
Imi ating gândurile.
E atât de liniște.
Cuvintele sunt libere în ganduri, neîngrădite, cu mari eforturi dorind să se strivească în noapte, soptite. S-ar pierde sau ar fi atât de ascuțite, încât ar fi înfricoșate de soarta lor de cădere în disgrație, dacă ar fi normal exprimate.
Dar șoapta cucerește... apoi e învinsă iar de gând.
Cerul e singurul care sclipește natural. Atât de natural și atrăgător. Pare atât de ușor de cuprins în palme.
Restul sunt umbre. Umbrele nopții. Unui perpetuu inert.
Orizontul devine vag, dar detașabil ca necesitate.
Nu mai sunt culori în noapte.
Nici macar o fărâmă.
E ca și cum m-aș întoarce în timp.
Sau aș merge în veșnicie.

Almost the same day
UK