Corrie ten Boom - in jurnalul ei scria: “Ce bogata este persoana care poate vedea fetele oamenilor. (dupa saptamani de izolare)”
Biografia unei generatii devine istoria alteia mentiona Gabriel Liiceanu
Asa ca suntem nevoiti astazi sa coboram in constiinta noastra colectiva (sa-l citez parafrazez pe Andrei Plesu)
Stau singur astazi pe inca o treapta a vietii mele meditand la un moment repetabil la 10 ani sau 20 de ani. Pare o secunda, sau o eternitate.
E ceva neobisnuit dar si ceva placut in evenimentul de astazi... mixtura de tristete dar si de bucurie absoluta si pura.
Timpul se aseaza in infinit.
Nu am garantia ca putem spune aceasta si despre noi.
20 de ani am avut timp sa existam si din pacate sa si murim.
Varsta pe care o aveam la despartirea din liceu am dublat-o. Cantitatea de noi de atunci, acumulata in ani, acum e inca o data.
Cortexul sau lobul frontal se ocupa cu proiectia viitorului, atunci era se pare considerabil nedezvoltat, pentru ca nu mi-am imaginat cum vom arata dublati ca timp.
Nu am certitudine nici pentru cum poate proiecta viitorul dupa inca 20 sau 40 de ani. Sau ramasitele viitorului.
Am crezut mult ca va fi o reintoarcere in timp intalnirea aceasta. Dar acum pot spune ca de fapt este o analiza a felului cum timpul ne-a purtat pe diferite coordonate de maturizare in spatiu si devenire.
Nu stiu daca este o tranzitie sau o definitivare a noastra, a ceea ce suntem plenar.
Ma uit si vad parti din noi, ce ne definesc si ce au ramas aceleasi peste decenii; parti care imi creaza un context familiar, un fel de repetabila fiinta, sau de tresarire in prezent pentru un am fost, sau a fost, am trait... vorba, gestul, personalitatea!
E posibil ca de asemenea acest context sa readuca din noi tipuri de manifestari ce au fost inchise intr un dulap si care vor fi cu drag scoase de la naftalina.
Ma uit la fiecare, si imi aduc aminte de un gand care a persistat in mintea mea in ultimele saptamani de liceu. Atunci ma gandeam cat de familiar imi este cadrul, clasa, bancile, profesorii, activitatile... si ca peste catva timp toate acestea vor disparea irecuperabil, si aproape nedemonstrabil ca au existat vreodata. Ma gandeam ca traiesc ultimele zile ale unei realitati ce nu se va mai repeta vreodata.
Si asa a fost. Am ramas mult timp cu gustul vostru... mai ales ca anul 1999- 2000 noi am ramas acasa.
De ce spun asta... ma gandeam la voi ca o incadrare a definitiei de familie a clasei noastre.
Si intotdeuna familia este o realitate suprema, la care revin cu o intensitate incomensurabila si incomprehensibila.
Cum privesti un UNIVERS. Sau revin ca la ceva sacru, sfant.
Am fost plecat pentru prima data 3 saptamani, din familie, dupa ani de cand nu am mai facut asta. Si fiica noastra, cand am revenit, a sarit in brate si nu a mai dorit sa se dea jos. Si spunea repetabila monotonie verbala: Tata nu pleaca. Si acum cand ma vede ca plec sare in brate sa o iau cu mine.
Ideea este urmatoarea... revii in familie cu mare ardoare, abia asteptam sa ajung acasa, pentru ca acolo nu esti privit pentru ce faci, pentru realizari, pentru cum e persoana publica, ci pentru cine esti...
As afirma asta si pentru familia promotiei 1999 PA.
Tragedia noastra umana este ca ne alipim de repetare in loc sa ne alipim de creativitate, inovare in dezvoltarea noastra ca potential si perspective.
Raman fara incheiere, cu aluzie la un maine de revedere.
Victor Frankle cita pe Nietzsche: „Cel care are un de ce pentru care să trăiască poate să suporte aproape orice”.
asa ca am conchis: Visul meu este ... sa-l prezint pe Dumnezeu unei lumi unde absenta Lui nu se mai percepe.
... al tau?
Barlad, august 2, 2019
