jurnal day 4

 jurnal ziua 4

Timpul trece într-un mod cu totul nou.

Lumea noastră s-a subdimensionat pentru 14 zile. Au trecut doar 4.

O bănuială din pierderea mirosului, devenită temutul dușman al anului 2020.

Și așa, fără prea multe pregătiri înțelegi cum se poate schimba o zi, un viitor, cum poți rămâne pentru o perioadă limitată într-un prezent previzibil.

Suntem conștienți de propria existență dincolo de prezent, și dincolo de limita gândului, sau a analizei?

Puterea de a merge pe drumul știut, fără nici o clipă de deviere, este posiblilă, reală?

Viața rămâne să ne ofere răspunsuri care pot să ne definească mult mai mult acțiunile și alegerile.

last day of november, 30, 2020

Onești

Antagonisme trăite

 Cum se face că unele zile pot însuma dimensiuni antagonice absolute de trăire în viața aceleași persoane?!

Astăzi am descoperit că în timp ce 17 iulie pentru mine înseamna bucuria nunții, 17 iulie este o zi neagra în istoria Rusei - 1918 familia Țarului Nicolae al II-lea a fost executată de comuniști. Familia Rmanov, cu cei 5 copii și cu cei loiali au fost apoi dezbrăcați și îngropați într-o pădure, simbol al necunoscutului și anonimatului.

Apoi sept 11, 2001 este zi neagră, și totuși Tony, băiatul dragii mele surori Mihaela își serbează ziua de naștere, din 2005 încoace.

Astăzi, nov 20, 2020, undeva în prezentul trăirii fragede, un baiat își afla în ziua lui de naștere, moartea mamei lui.

Rămân tributar unei limite absolute ... când într-o zi de vineri, din anul 31. d. Chr. cineva murea, pe o cruce, și tot în acea zi se declara: 's-a sfârșit.' Dumnezeu răspundea problemei suferinței și construia prin moartea lui, ziua eliberării.

vineri, nov. 20, 2020

Onești

Răspuns

 Am căutat să trăiesc și să înțeleg, mai mult în alții e drept, suferința.

Și după neoprite căutări, cu sens, cu profunzime, cu lacrimi, încă simt că sunt la început de drum.

Ce știu cu siguranță este că dimensiunea mea de observare a realității este mult mai mare decât o văd eu.

Așa cum văd în timp, impactul spre ceilalți, al unor cuvinte, sau oameni.

Ce este cert despre suferință e, că ne îngenunchează.

Ce mai e sigur e ca vine, si de foarte multe ori este o taina ce necesita explicata, sau lasata peste timp in linistire.

Și un lucru este la fel de cert:

Dumnezeu mai are de dat răspunsuri pe care noi le așteptăm cu mare intensitate, și care acele raspunsuri ne vor implini înțelegerea trăirii. 

Răspunsurile Lui de până acum sunt demne de a fi observate.

Dar încă sunt răspunsuri de oferit problematicii suferinței.

Onești, vineri, nov. 20, 2020

 

Fără cuvinte - Nothing to say!

 Ai putea vreodată să crezi că nu mai ai nimic de spus?

Nimic.

Tot ce a fost de spus s-a epuizat, ca o trăire a unei zile, sau a unei clipe.

Am putea să vedem dimensiunea aceasta de finit în limbaj? Dar și ca o exterioarizare a unui finit din noi?!

Și totuși, câte puțin, se naște convingerea finitului din noi.

Știu că sună metodic dezavantajos pentru cititor, știu că sună a oprire a unui dar...

Înseamnă ceva pentru noi, pentru alții, cuvintele noastre? 

Dacă încă trăiesc cuvintele, poarta infinitului este neîncleștată de om.

Onești, noiembrie 19, 2020

Apus

 Astăzi am urmărit intens încă un apus de soare.

Sunt copleșit de atât frumos ce rezonează prin rostire și trimitere la realitate.

De ce suntem mereu atrași de căderea unui soare?

Mereu mă întreb, de ce nu ne întristează? Doar pentru că știm că mâine va răsări din nou?

Și totușim, pentru om, apusul de soare este o trimitere la oprirea lui, nu doar la nevoia de oprire temporară, ci și la conștientizarea pe deplin a nopții.

Viața însăși are trăsătura aceasta a unui apus... se închide, chiar dacă într-un mod mai personal, deocamdată.

Și totuși ce poate fi mai intens în trăire ca un apus de soare?

Miliarde de nuanțe ca intensitate a luminii ce se revarsă spre umanitate, ca o trimitere a ceva ce este și nu este repetabil. 

Niciodată nu poți rămâne la fel după apusul unui om, ca și după apusul unui soare. 

Forfota nemuririi acoperită de efortul ritmic de normalitate.

Și totuși nopțile sunt de departe rămânerea unui cer fără soare. Doar fără soare observăm stelele, care până la apus au rămas acolo, acoperite de strălucirea soarelui. Și cerul apoi din luminos. din roșu, se transformă în miliarde de firmituri din soarele apus.

Într-un fel lăsându-ne să înțelegem așteptarea și rostul.

Dar apusul naște în noi dorința unui mâine. 

Onești, joi, noiembrie 19, 2020