Privesc pe fereastra in noapte.
Seamana cu momentul de timp la care ma raportez. E inceput de an. Intuneric. Nu se vede nimic din 2021.
Vad totusi ramurile viei din fata casei bunicilor, unde este asezat temporar universul meu!
Nu vad stele. Dar stiu de existenta lor.
Ase se intampla uneori. Realitatea este inca nedefinita trairii si cunoasterii mele!
Limbaj - realitate - traire. Interesanta nevoia noastra de a ne raporta la acest trio.
Uneori spun ca soarele apune! Poetic sau nepoeric exprim in limbaj ceea ce ai spune ca sunt realitati sau concepte.
Si totusi soarele nu apune sau rasare niciodata.
Uneori norii atat de firavi par mai puternici decat soarele, zile intregi sau luni, ca si cum l-ar determina sa se ascunda, sau mai grav sa nu mai existe... si totusi doar atat vad eu - daca m-as urca intr-un avion, as vedea cat de diferita e intelegerea mea, si raportarea mea la realitatea construita de mine! Soarele e mereu acolo, nemutat ca un stapan al universului cuprins de ochii mei.
Alteori ma uit si spun: pamantul pe care stau e asa de mare, mult mai mare decat soarele si luna pe care le stiu si aproape ca pot sa le cuprind. Imi da senzatia ca eu si lumea mea suntem la dimensiuni vrednice de mine si de ea.
Apoi timpul imi arata contrariul in “culori” de un absolut umilitor.
Limbaj - realitate - traire. Sunt atat de mic in fata unor realitati mult dincolo de mine.
Si totusi trebuie sa traiesc, sa pasesc atent si sa determin miscari, actiuni, cuvinte ca un “joc”, o “realitate” pe o pagina alba unde pana creaza urme cu cerneala.
Trebuie sa nu incetez sa cresc spre realitati ce-mi vor schimba limbajul si trairea spre infinitul admirabil si atragator, unde Cineva ma asteapta de veacuri in trairea unei vieti cu parfum si atractie de vesnicie!
Friday, january 1 st, 2021
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu