E atât de rece. Dincolo de fereastră e noapte, și e lună plină.
Nu mai mișună decât un minim din existența în deplinul ei.
Când privesc întunericul nopții e ca și cum aș intra într-un trecut atât de adânc.
Prea adânc să-i înțeleg umbrele.
Nu. Nu pot să-i îngădui nimic din ce putea fi evitat.
Nu pot să-l iert, decât prin ochii Lui înlăcrimați.
Din când în când feericul iernii, a zăpezii cernute, a căldurii din prezentul de dincoace de geam, îmi amână realitatea.
Sau îmi cere prezentul nu din ieri, ci din mâine.
Când zici la revedere ești singur. Privat de ce nu mai poate fi.
Forever and a day!
Iași, ianuarie 18, 2022
23:37
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu