Memento mori

 Recitind parțial o poezie, m-au pătruns realitățile ei centenare de acum

Las-să dorm... să nu știu lumea ce dureri îmi mai păstrează.

Îmbătat de-un cântec vecinic, îndrăgit de-o sfântă rază,

Eu să văd numai dulceață unde alții văd necaz,

Căci ș-așa ar fi degeaba ca să văd cu ochiul bine;

De văd răul sau de nu-l văd, el pe lume tot rămâne

Și nimic nu-mi folosește de-oi cerca să rămân treaz.

Ascultând cu adâncime glasul gândurilor mele,

De-l întrebi: unde-i Ninive? el ridică mâna-i lungă,

­ Unde este? nu știu, zice, mai nu știu nici unde-a fost.

Înecat în vecinici visuri, răsărit din sfinte-izvoară,

Sori se sting și cad în caos mari sisteme planetare,

Dar a omului gândire să le măsure e-n stare...

Cine-mi măsur-adâncimea ­ dintr-un om?... nu ­ dintr-un gând

Neaprofundabil. Vană e-a-nvățăților ghicire.

Cum în fire-s numai margini, e în om nemărginire.

Cât geniu, câtă putere ­ într-o mână de pământ.

A veciei văi deschise-s cu-adâncimi necunoscute,

Vezi icoana unui secol lângă chipul unei flori!

Ș-astăzi punctul de solstițiu a sosit în omenire.

Din mărire la cădere, din cădere la mărire

Astfel vezi roata istoriei întorcând schițele ei;

În zădar palizi, siniștri, o privesc cugetătorii

Și vor cursul să-l abată... Combinații iluzorii ­

E apus de Zeitate ș-asfințire de idei.

Se-nmulțesc semnele vremei, iară cerul de-nserare

Roșu-i de războaie crunte, de-arderi mari, de disperare

Și idei a zeci de secoli sunt reduse la nimic;

Soarele divin ce-apune varsă ultimile-i raze

Pe-a istoriei câmpie mult iubită și se lasă

În oceanul de-ntuneric, ce s-arată inamic.

Moartea-ntindă peste lume uriașele-i aripe:

Întunericul e haina îngropatelor risipe.

Câte-o stea întârziată stinge izvorul ei mic.

Timpul mort și-ntinde membrii și devine veșnicie.

Când nimic se întâmpla-va pe întinderea pustie

Am să-ntreb: Ce-a rămas, oame, din puterea ta? ­ Nimic!!

Dar la ce să beau din lacul ce dă viață nesfârșită,

Ca să văd istoria lumii dinainte-mi repețită,

Cu aceleași lungi mizerii s-obosesc, sufletu-mi mut?

Și să văd cum nasc popoare, cum trăiesc, cum mor. Și toate

Cu virtuți, vicii aceleași, cu mizerii repetate...

Vrei viitorul a-l cunoaște, te întoarce spre trecut.

Din agheazima din lacul, ce te-nchină nemurirei,

E o picătură-n vinul poeziei ș-a gândirei,

Dar o picătură numai. Decât altele, ce mor,

Ele țin mai mult. Umane, vor pieri și ele toate.

În zădar le scrii în piatră și le crezi eternizate,

Căci eternă-i numai moartea, ce-i viață-i trecător.

Și de-aceea beau păharul poeziei înfocate.

Nu-mi mai chinui cugetarea cu-ntrebări nedezlegate

Să citesc din cartea lumii semne, ce noi nu le-am scris.

La nimic reduce moartea cifra vieții cea obscură ­

În zădar o măsurăm noi cu-a gândirilor măsură,

Căci gândirile-s fantome, când viața este vis.

memento mori

Thursday, december, 29, 2022

Iași

1:17