Privesc pe fereastră.
E un obicei de care nu aș dori să mă dezic niciodată. Ca și cel de a citi, sau de a privi omul din mine, sau cel așezat în fața ochilor mei. De fapt nu pot să mă dezic vreodată.
Nucul din fața ferestrei stă acolo, onduindu-se în bătaia vântului de februarie. Da, nu mai e gerilă în luna aceasta. Crengile sunt doar mâinile de lemn, așteptând îmbrățișarea căldurii, a primăverii. În fundal, cerul își poartă albastrul curat, intens, luminos care contrastează cu durerea nucului meu din fața ferestrei.
E ca și cum privești dincolo de ceva ce își așteaptă metamorfoza, stresul, și zilele grele de învățare ce își împlinesc frumusețea după, sau trăbăluirea înaintea gustării... sau viața aceasta înaintea îmbrățișării veșniciei.
Știi că realitatea trăită e temporară, și urmează fundalul să cucerească prin luminozitate și frumos, așteptând acapararea realității în nuanțe definitorii de frumos și deplin. Primăvara înghețată în veșnicie.
Iași, 21 februarie, 2023
10:03
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu