Indraznesc

“Indraznesc cu timiditate sa sper” spunea cineva.

Lectia maturizarii este adanca in constiinta mea.

Momentul cand cantaresti trecutul, cand il asezi in peria aspra a ratiunii, a deciziilor facute, observand cum ti-au determinat intr-un anume mod rasaritul, zenitul sau apusul e de fapt ingenuncherea pentru un alt fel de viitor, un alt fel de om.

E deschiderea fata de tine insuti, in modul cel mai real si gol posibil, cu scopul de a te intelege si nu doar. De a accepta si nu doar.

De a recunoaste necesitatea unei defintii a moralitatii ce nu are parametri interpretabili; unei morale a bunului simt, a modestiei naturale dezgolite autentic, a unor valori crestine unice, ce pot crea si recrea prin divin orice aripa rupta sau orice prezent prabusit.

Ce aduce prin negarea acestor valori se regaseste in durere, suferinta, neglijenta dar prin perseverarea imoralului, se aduce raul ca existenta in umanitate, si din pacate fara limita. Raul fara limita e efectul anilor de negare, de acceptate a unori pseudovalori. Duplicitarismul intelectual e falimentar in fata moralei crestine autentice. Doar un alter ego se poate dubla la infinit. 

Dar adevarul si realitatea pot aduce ‘gerul si frigul’ omului ramas sa existe in singuraticul si izolatul “ego” ce se construieste in el si niciodata real intr-un altul.

Pentru ca daca ar putea sa se investeasca in altul atunci ar fi sacrificiu, iar asta ar arata ca intr-un fel divinul inca se multiplica spre infinit. Ar arata ca umanul poate iubi pe celalat dar dintr-o inima prabusita in Imitarea Lui.

Indraznesc cu timiditate sa sper intr-o zi omul v-a dori sa fie om din definitia corecta a creatiei.

Indraznesc cu timiditate sa sper ca intr-o zi omul, ca eu, fara aroganta voi recunoaste trecutul si necesitatea de a sta in fata Infinitului pentru definire si redefinire.

Si ziua aceea va avea imbujorarea unui rasarit spre vise din paradis, de veacuri ascunse, prafuite, dar gasite, alese chiar daca si de fiul ratacitor, sau de multimea ce redescopera speranta in coloanele de existenta ale infinitului.

Onesti, duminica, decembrie 29, 2019
21:15

singur

Opreste raul inainte sa se cuibareasca in minte.

Opreste raul inainte sa-l rostesti.

Omul fara cenzura este periculos.

Te temi de cine devine, de maximizarea devenirii, si mai mult, de cine poate fi afectat de cum este sau cum  va deveni.

Suntem sau nu observtori atenti la fel de mult cum suntem pentru altii?
Si in directia aceasta, la un moment dat, vei vedea singuratatea raului.
Nu in sensul ca nu vei avea companioni, ci in sensul ca raul te recreaza, doar spre tine, oricine are de a face cu ce devii. Si asta te face tiran sau sclavul tau.

10:03

Lacrima din colt

Am citit pe un blog confesiunile unui medic. Era la inceput de drum.
Descria tragedia alergarii, adaptarii, a pierderii.
O traire ce merita vazuta din aceasta perspectiva.
Dar am dorit mai mult de la mine.
Nu doar o justificare, nu doar o chemare la intelegerea de a ma aseza in pielea lui.
Am citit neputinta lui.
Si adaug ca nu e doar a lui in fata mortii, ci e a tututor.
Dar am avut un gust amar.
Gustul amar al unei reactii ca e doar o forma de a cere empatie, nu e o invitatie la a empatiza mai mult dinspre el spre cei pe care ii ingrijeste. O tristete, poate doar personala. Poate doar mi s-a parut.
Mi s-a parut ca intelege doar ca a trecut prin moartea cuiva drag, dar ma cheama sa-l inteleg doar pe el.
Iubirea are ca definitie minunea de a aseza pe altul in locul tau.
Iar aceasta este o raritate. E o anormalitate. E un handicap, mai nou.
Un om murea. Si multi mor. Fara sa fie observati, fara sa fie cineva acolo, sa le spuna o vorba cereasca, o imitare divina de sacrificiu, in care sa nu te gandesti tot la tine ci doar la el/ea care moare.
Lumea moare, iar noi ne gandim tot la noi, tot la nevoile noastre, tot la trairile noastre.

Am citit pe blogul vietii mele aceasi poveste.
Un om moare, iar trairile mele converg tot spre durerea mea, cand ar trebui sa observ, sa tac, sa inteleg mai mult durerea nu a mea, ca o amintire a repetabilitatii mortii, ci ca o intelegere a sacrificiului. Cand cineva moare, e pentru mine, sa observ si sa inteleg durerea, sacrificiul, iubirea.
Doar eu mai raman sa observ si sa perpetuez viata altfel.

astazi, luni, decembrie 16, 2019
Onesti
22:27

Mai mult...

Daca strang gunoiul cand merg pe strada ajut la ceva?

Da.

Daca facem o echipa ?

Mai bine.

Daca traim doar strangand gunoiul dupa un altul e suficient?

Nicidecum. Poate sa determine o schimbare in mintea lui de a nu mai arunca. Poate intelege cand ii explic. Poate formam o uniune ce va da legi si va urmari riguroasa aplicare a lor. 

Este o perspectiva!

Asa e ca e greu?

Sa schimb un om, umanitatea, universul, sau sa-l lasi sa fie asa cum vrea?! Sau sa-l aduci inapoi in a fi, a deveni ce a dorit Creatorul.

Dumnezeu nu doar strange “gunoiul” lumii. Nu doar a dat legi, sau cere ascultarea lor.

Poate mai mult!

Va face metanoia, schimbarea spre ce esti creat a fi: om! Lasa-l si cauta-L pe EL sa defineasc, sa te defineasc!

Imi e dor de mai mult "om" sau macar de "om"!

vineri, decembrie 13, 2019

Putin...

Putin cate putin construim oameni. 

Prin cine suntem, prin ce spunem, ce gandim, ce facem.

Orice interactiune sau lipsa ei creaza.

De fapt ma creaza si pe mine.

Fragil si tacut, alteori agresiv si zgomotos exist sau incetez sa exist.

Mama, tata, bunic, bunica, frate, sora, profesor, muncitor, medic, complex sau simplu e frumos in jurul tau, sau e urat, e fericire sau esti doar tu, sarac si saracind.

Daca as putea sa ma fac sa inteleg implicatia acestui putin cate putin in constructia umana.

Daca as putea sa te conving.

S-ar schimba putin cate putin totul.

vineri, decembrie 13, 2019

Onesti