Apus

 Astăzi am urmărit intens încă un apus de soare.

Sunt copleșit de atât frumos ce rezonează prin rostire și trimitere la realitate.

De ce suntem mereu atrași de căderea unui soare?

Mereu mă întreb, de ce nu ne întristează? Doar pentru că știm că mâine va răsări din nou?

Și totușim, pentru om, apusul de soare este o trimitere la oprirea lui, nu doar la nevoia de oprire temporară, ci și la conștientizarea pe deplin a nopții.

Viața însăși are trăsătura aceasta a unui apus... se închide, chiar dacă într-un mod mai personal, deocamdată.

Și totuși ce poate fi mai intens în trăire ca un apus de soare?

Miliarde de nuanțe ca intensitate a luminii ce se revarsă spre umanitate, ca o trimitere a ceva ce este și nu este repetabil. 

Niciodată nu poți rămâne la fel după apusul unui om, ca și după apusul unui soare. 

Forfota nemuririi acoperită de efortul ritmic de normalitate.

Și totuși nopțile sunt de departe rămânerea unui cer fără soare. Doar fără soare observăm stelele, care până la apus au rămas acolo, acoperite de strălucirea soarelui. Și cerul apoi din luminos. din roșu, se transformă în miliarde de firmituri din soarele apus.

Într-un fel lăsându-ne să înțelegem așteptarea și rostul.

Dar apusul naște în noi dorința unui mâine. 

Onești, joi, noiembrie 19, 2020