Trec multe clipe in care cuvintele nu se mai aseaza nicaieri...
Ce anume aduce omul la tacere... sa fie oare ciclicitatea vietii? Aducerea aminte a lumii atunci cand doar cerea absorbirea ei (referire la primii ani de viata), decat descrierea ei...
Sa fie oare omul ingenunchiat in nestemata descoperire a divinului sau perplexul existential atat de des intalnit in ultimii ani?!
De ce omul tace?! Asta nu ne-am invatat decat prin conflict! Prima tacere de obicei arata aprobarea blestemului (Geneza 3)... ca de altfel inainte de primirea creatiei... totul era nu numai pustiu si gol dar si tacut!
Demersul exprimarii intalneste ratiunea tacerii! De obicei asa am vrea noi sa nu exprimam aceasta realitate...
Cat de cuprinzator ar fi existentialul gandirii daca nu ar fi exprimat? Dar cat ar fi daca ar fi rationalizat prin tacere?
Ar trebui sa tacem mai des... nu ca nu avem ce exprima (idioma unica in majoritatea cazurilor explicitarii tacerii), ci ca faptele unori ar trebui sa cuprinda in bratele adaci si tacerea... ca o obiectivitate de caracter!
Tacerea este precedentul creatiei... dar uneori este urmarea recrearii.
Ne place jocul cuvintelor mai mult decat lacrima ori cantecul tacerii?
De cele mai multe ori cand vorbesc eu... tace EL!
Asa ca El mi-a aratat o zi in care El tace prin cuvintele TATALUI, si de obicei noaptea nu il vedem pe Christos... In schimb atunci TACEA pentru a afla ce ar dori TATA sa fie asezat in cuvinte (rostite sau facute) pentru urmatoarea zi a creatiei!
Tacerea este un mister... vine din vesnicii cand a stiut sa creeze stiind riscurile... cand a stiut de salvare si a tacut chiar si cand era dus la indeplinire prin moartea Lui...
Tacerea inseamna un fel de intrupare... cuvantul este intrupat in tacerea exprimarii empirice a realitatii ce transmite dincolo de tacere, ceea ce inima sau sufletul are!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu